GÂNDUL 862: întâmplă-se toate deodată!...timpul începe din ce în ce mai acut să doară toate cangrenele neîntâmplatelor iubiri adolescentine, amânate pentru însingurata maturitate...
GÂNDUL 863: liniștea, ca debușeu după atâta urlet interior născut din neputințele organismului să clocotească la frigul cenușiu ce-l semeni în urmă...
GÂNDUL 864: și-apoi, tăcerea asta-nsângerată de mâinele sec, cu care-ți strivești buzele, să nu-mi mai cuvânteze-n sincopatele visări...
GÂNDUL 865: poate un gând să șteargă lacrima izvorâtă dintr-un zâmbet rătăcind rece, amar, în podul palmei ce-a cunoscut mângâierea târzie?
GÂNDUL 866: liniștea nopții spartă-n bucăți de dulcele glissando cu care mă trec, de la agonie la extaz...e muzică iarăși!
GÂNDUL 861: metafora zâmbetului? o găsești în inima înflorită în toate culorile curcubeului, și deschisă spre dimineața scăldată până la orbitor, în lumină...o simți în degetele înfiorate cu care mângâi firele de praf auriu dansând năvalnic în razele soarelui...o găsești în tumultuoasele dansuri ale trupurilor chemate la apel de săruturile toate...o simți în sufletul înfiorat de răsuflarea celui de-alături, când îti șoptește cât i-ai lipsit în minutul ce tocmai a trecut...o găsești în zborul fluturilor ce-ți răscolesc până la măduvă, trupul searbăd așteptându-și cuminte la rând, suprema înflorire...o simți în genele calde de dorul cu care privești în lungul drumului, cu speranță...o simți în mâinile care se alcătuiesc ușor, neașteptat de ușor, după forma trupului drag...o simți pe buzele nebune de dor, care șoptesc la nesfârșit, numele lui...o simți în rugăciunea de dimineață, când în genunchi, îi dorești, telepatic, să rămână...și se întâmplă...metafora zâmbetului? e în fiecare genă moștenită, spre-a fi dată nemuririi, mai departe, tuturor sufletelor care simt ca zborul nu se face într-unul singur...metafora zâmbetului? o poate scrie fiecare, cu mâna celui care-l mângâie liniștitor pe fruntea încordată de gânduri...metafora zâmbetului e, până la urmă, supliciul pe care orișicare și-l dorește ca sentință pe viață, în urma condamnării fără drept de apel, la efemer...
 |
| by Alexandru TACHE |
GÂNDUL 843: pentru că soarele va continua să-mi ardă și după ce eu voi trage linie...
GÂNDUL 844: pentru că am lăsat netraversate câmpii întregi de suflete, pe care nu mi-au mai crescut umbrele prelung- rătăcitoare...
GÂNDUL 845: pentru că port nume de îngeri, dar n-am aripi ca ei, nu să zbor, dar să simt măcar cum cresc dinspre mine, aripi de fluture, spre dulce-mbrățișare...
GÂNDUL 846: pentru că orele mele s-au trecut toate-odată, în ziua când ai plecat...când ți-am plecat...și-am rămas îngenuncheată pe veci pe-un soclu destrămat și putred...
GÂNDUL 847: pentru că am cunoscut agonia sufletelor îngemănate, eterogen înălțate în aceleași note grave, înlănțuite spre veșnic, în minunata pierdere de sine...
GÂNDUL 848: pentru că visul mi-a lăsat în trup doar furtună și cenusă, împraștiate până la contopire cu sângele nebun, cu limfa cuminte, cu inima albastră...
GÂNDUL 849: pentru că nu știu să cânt la corzile inimii tale, pe care mi le-ai întins de-a lungul drumului ce-l mărginesc eu cu toate umbrele mele sălbatic prinse-n dans de cenușă...
GÂNDUL 850: pentru că am învățat durerea pe de rost în loc să-nvăț să cânt...
GÂNDUL 851: pentru că mi-am supraviețuit de prea multe ori, mie, cea rătăcitoare prin lacrimi și ploi izvorânde din însăși inima mea, răscolită de semnele de întrebare de la sfârșitul fiecărei nopți căzându-mi de-a dreptul...
GÂNDUL 852: pentru că adulmec cu aceeași însetare și verdele crud al ierbii, și liniștita ninsoare, venite amândouă să-mi aline rănile de peste verile din ce în ce mai secetoase, mai amare...
GÂNDUL 853: pentru că am învățat prea ușor tainicele cotloane ale tăcerii, în care-mi plimb pașii cu consistență constantă de pâslă, fără culoare, fantomatici și reci...
GÂNDUL 854: pentru ca nu știu să reclădesc din plecările-ți reci, palate de cleștar în care s-aștept sărutul ce mă va mântui de nechematele, crude iubiri risipite-n derizoriu...
GÂNDUL 855: pentru că sunt nepregătită pentru-a trăi firesc, liniar și fără culoare...
GÂNDUL 856: pentru că am fost icoana la care-ți plângeau toate clipele fără mine, în bocete lungi, mute de durere...
GÂNDUL 857: pentru că ai schimbat toate formulele mele cuminți, din care erau alcătuite zilele mele, searbăd trecând una după alta, în funebre marșuri grăbite, spre nicăieri...
GÂNDUL 858: pentru că târgul indecent pe care l-am făcut în inconștiența durerii, cu moartea, și-a prelungit, prin neprezentare, termenul cu încă o viață, viața de-apoi...
GÂNDUL 859: pentru că ți-am cunoscut dulceața cuvântului cu care-ai știut să mângâi nopțile în care m-am scăldat, retoric, retrovers, în singuratică întoarcere spre mine...
GÂNDUL 860: pentru că mi-am fost definitiv dezacordată și în atonie profundă, fără putință de-a primi să-mi înmugurească-n liniște, visele discromatice...
GÂNDUL 842: in templum Dei...oricare-ar fi el...eu poate, cu toate porţile deschise spre tine...tu poate, cu toate sinapsele venindu-mi în caldă întâmpinare...el poate, sângele, cu toată incandescenţa arzându-mi spre inimă în puls rătăcit, dezorientat, amestecat...ea poate, visarea, cu toată necredicioasa gândire adunată-n mănunchi, într-o blasfemică chemare a sinelui la judecata dintâi...el poate, neîntrupatul cuvânt ce-mi blochează la nivel de thalamus, toate proiecţiile tale disperat pierdute în refuzate îmbrăţisări...ea poate, distanţa dintre inimă si umbra-mi, în continua, întunecata agăţare de picioarele plumbuite ce nu mai ştiu mersul înapoi... el poate, amurgul, ce-mi sparge în mii de nuanţe de vin rubiniu, ochii desenaţi cu cenuşă pe un chip iluzoriu din piatră ponce...in templum Dei...oricare-ar fi el, nu se mai petrece nimic...e doar o linişte otravită ce-a topit până şi aripile păsărilor ce obişnuiau să treacă în mortuar convoi pe deasupra trupului femeii de fum...
GÂNDUL 832: nesăbuitele respiraţii împietrite în diafragma bolborosind năucă între expiraţiile ce-ţi golesc plămânii orbi...
GÂNDUL 833: definiţia oximoronică a toamnei ce ne exploatează simţurile : dulcea- amară acută apatie a sufletelor pregătite să renască din rugină, în următorul anotimp...
GÂNDUL 834: înspăimântatele tainice lumini ce-mi joacă în ochiul dedat culorilor cu de-a plinul, cu preaplinul...cu nemiluita...cu infinitul...
GÂNDUL 835: fă-mă Doamne pământ, ca atunci când voi încerca sa fiu zbor, să pot să umplu tot aerul cu umbra mea nepământeană!
GÂNDUL 836: NIMIC mi-e peste tot...în sufletul sec...în inima departe parcă de trup...în lacrimile- pietre cu care-mi torturez nopţile singure, reci...Nimic mi-e peste tot...doar să întind mâna, şi-l ating...nimic...
GÂNDUL 837: răvăşită de cuvintele tale până la plâns...amforă goală ce-asteaptă-n zadar umplerea cu săruturile din alta lume...din alt vis...din altă viată...
GÂNDUL 838: groaza absenţei ce-ar fi putut sa fie în nenaşterea ipoteticei mângâieri ce ţi-o dedic...
GÂNDUL 839: sufocatele cuvinte de nemărginirea sentimentului ce-l presimt venind dinspre tine...se va-ntâmpla sau nu, să nu-mi pleci!
GÂNDUL 840: vreau să vreau din nou nevrednicia frigului ce-mi bântuia, până la tine, visele toate...
GÂNDUL 841: mai puţină cu mâinile tale...cu imaginarul sărut...cu bănuitele, caldele mângâieri...mai puţină acum, cu tine...
GÂNDUL 831:
prezumtivele dorinţe
cu care-aş fi putut coabita
dacă aripile mi-ar fi fost deschise
nu spre înlăutru,
nu spre abandon,
nu spre trecere...
puţin probabilele zâmbete
ce mi-ar fi putut anula
inspiraţia respirată în otrava tăcerii,
mi-ar fi fost simple
şi fireşti,
precum privirile automate
deschise spre fiecare dimineaţă...
mecanism
pe care nici nu-l mai conştientizez...
ipoteticele îmbrăţişări
cu care-mi duc în cârcă
anii ăştia obosiţi,
secaţi,
prea daţi în pârg,
mi-ar fi fost mai aproape,
mi-ar fi fost mai calde,
mi-ar fi fost...
ce mi-ar mai fi fost!
atributul oboselii
din întârziatul sărut,
dorit,
implorat,
jinduit până la rădăcină,
adăugat unui substantiv incert,
neutru,
defectiv de plural...
dar, pesemne,
în universul meu paralel
nici nu te-ai născut...
prezumtiv...
puţin probabil...
ipotetic...
fi-vei doar verb,
neconjugat...
GÂNDUL 813: prăpastie aruncată-ntre mine şi restul, de teama rănirii...
GÂNDUL 814: rătăcirea sinelui, până-mi dă sângele în cerul gurii şi-mi urlă a rană mustind de dureri continue, atroce până-n creierul amorţit şi parcă departe plecat, în vise fără culoare, fără geometrie...în vise...în rană...în sânge...
GÂNDUL 815: sfâşiată până la pulbere de repetatele, chinuitoarele până la măduvă, refluxuri dinspre mine, spre sinistre tăceri cu care-mi înconjuram nevolnicia...
GÂNDUL 816: necrozatele degete nemângâietoare, care încremeniseră într-un ciudat balet de lemn nerindeluit...
GÂNDUL 817: copil fericit...fată abstractă...femeie prea putin...geneza întreruptă de negru, până la fărâmare, când tocmai mă năşteam ţie...lui..oricui...nimănui în final...
GÂNDUL 818: pedeapsa închisorii pe veci într-un trup pe care nu-l recunosc, dar pe care-l port spre răscumpărarea greşelilor probabile-ale vreunor strămoşi căzuţi în păcate închipuite...
GÂNDUL 819: forma organică, spre a fi frigului din îmbrăţişări venite prea târziu...totdeauna prea târziu...
GÂNDUL 820: căzută-n păcatul de-a simţi prea frumos şi prea mult, când în jur totul tace...
GÂNDUL 821: altar făcut nerugăciunii....
GÂNDUL 822: bizarerie de note muzicale, arareori amestecate până la vreun neizbutit surâs confuz, înmugurind dureros pe faţa cenusie, ambiguă...
GÂNDUL 823: dantelarie de cald şi bun şi îmbrăţişare şi sărut....toate ţinute în frâu, cu zăbala înfiptă până la cangrenă, în carnea gata să dăruie mereu, fără gând de răsplată...
GÂNDUL 824: anomalia unei informaţii greşit percepute în formula iniţială de concepere şi purtată apoi pe-o cruce câteodată uşor de dus, cel mai adesea înfiptă adânc în orbite, până la urlet...
GANDUL 825: absurdă-n dorinţă...visând pentru sine doar iarnă perpetuă...
GANDUL 826: dăruită până la secetă într-o mie de puncte cardinale şi-apoi, dintr-odată, dezacordată şi desperecheată până la dezechilibru...
GANDUL 827: şi mâinile-astea agăţate-n zăbrelele gri cu care m-ai izolat, fericire...
GANDUL 828: şi dans întrerupt nemilos în cea mai curgătoare şi limpede scenă de dragoste, netăiată la montaj în amintiri şi păstrată acolo de-a pururi...auto-da-fé tatuat direct în velocitatea nebună a sângelui...
GANDUL 829: şi-apoi, n-am ştiut să mă mai caut...sau am refuzat...şi-asta, până când va fi să mă găseşti din nou, ca prima dată...electrocutând sinapsele până la cenuşă...
GANDUL 830: şi-acum doar atât îmi mai sunt: destrămare stearpă, în podul palmei tale strânsă pumn deasupra unei inimi îngheţate în ultima bătaie ce ţi-am fost, când am plecat...
GÂNDUL 812: împarte-te doar ţie însuţi, în jumătăţi egale...în feluri nespuse, necugetate...dă-te doar ţie, nimănui altcuiva..răneşte-te singur, până la os, în urmele împiedicate ale paşilor tăi învârtindu-se haotic în cerc, până ţi se tocesc tălpile, ca penitenţă că n-ai ştiut alege niciodată...cuvântează-ţi doar ţie, de bine sau de rău...nu te mai spune nimănui altcuiva...creşte-te singur pe lângă aracul ce-ţi este singurătatea...creşte-te puternic pe mâinile tale împreunate în dulce căuş, inimii trupului tău...doar al tău...împarte-te doar ţie însuţi, nimănui altcuiva...nimeni nu-ţi va face casă în sufletul său, mai dulce, mai caldă decât o ştii face tu, pentru tine...împarte-te doar ţie însuţi...nimănui altcuiva...
