jurnal, ziua 30,11,2014

- absentă din propriile gânduri, mă-nchipui desfășurând interminabile monologuri monosilabice, împletite în cercuri tangente cu lacrimile pe care le păstrez pentru o ultimă despărțire...

- ninsoare mutilată de ger, imprecis căzută, parcă ironic...compendiu sărac pe spinarea unei toamne superb trecute-n neființă, prin însăși neființele ce o compun spre descompunere...

- când ajungi să irosești până și timpul pietrelor...

- și când înălțarea nu e de fapt, decât o cădere, privită din unghiul opus zborului pentru care nu-ți mai ajung aripile mocnite în continuă combustie internă...

- și-apoi încerci o întoarcere la ultimul moment fericit, chiar dacă de-atunci a trecut  o primă mie de ani...te reîncepi, cu alte cuvinte, cu alte vise, dar cu aceeași inimă, sperând să nu te greșești, din nou...

- și tac...în alb-negru comun, fără-nțeles...

jurnal, ziua 24,11,2014

- viața care ne-nfrunzește, ne ruginește exact când ne dorim mai mult verde, și-apoi murim, îngropați sub mormane de clorofilă otrăvită de zbor nezburat, din care n-am apucat sa visăm mai nimic...

- ambrozia ce-o simt la izvorul lacrimilor, când mi te-amintesc...și-amarul ce-mi rămâne de fiecare dată în urmă, când îmi pălesc visele ce le-am avut...cu tine...

- și-apoi, muzica cu care-mi cuvântai numele...

duse toate...

jurnal, ziua 22,11,2014

amintire = viteza cu care-ți curg prin vene în creștere exponențială cu dorința ce-o ai,  de-a mă uita...și-aș zâmbi amar, de nu m-ar durea până-n ultima stea, stinsă-n privirea cu care ți-am îmbrățișat acel adio nespus, nespus de departe, nespus de greu, nespus de dor....nespus...

jurnal, ziua 21,11,2014

- delirul întâmplărilor care macină, amestecat cu urletele ascunse în perfidele tăceri, se-ntâmplă din ce în ce mai des... semn de apus...

- aproape cântec, rămân doar un suspin...

- aproape surâs, mă amestec cu noaptea, și plâng...

-aproape cuvânt, învăț pe de rost tăcerea crisalidelor ce te vor naște, până nu e prea târziu...

- azi, parcă a murit în frunze și ultima, astă, toamnă...

- ardere scelerată, cu vinovăția propriei ucideri, zi de zi, oră de oră...continuu delirium tremens din care nu pot să-mi revin, sau poate nici nu mai vreau...

- și tac...din nou...încerc un vis, să nu mai plâng...

jurnal, ziua 20,11,2014

- din nou neputincioasă în fața zâmbetului tău plimbat cu nonșalanță pe fețe necunoscute mie....încerc și eu unul, dar sfârșesc în a-mi atârna greu, de plumb parcă, pe față, un rictus uriaș cu care, poate, voi urla mut, preț de ore bune, până mă voi topi de tot în lacrimi...m-ai învățat să plâng, și pentru asta te urăsc...urăsc din nou soarele ăsta nemernic, ziua asta aproape divină, cuvintele toate, liniștea parcă de marmură neagră în care încerc să sap ambiguu un culoar de lumină...urăsc...urăsc...urăsc...îmi vine-a cânta sălbatic pe ritmuri tribale scăldate în sudoare și sânge, poate așa voi liniști toată furtuna asta ce-și face culcuș aici, în toată inima asta bolnavă...
dar tac...

jurnal, ziua 19,11,2014

- inima, ca un corp străin...

- melancolii desuete, înghețate undeva la marginea retinei ce-a încremenit în ultimul tău zâmbet...

- pe orbitele lipsite de sens ale nimicului, gravitează mângâieri petrecute parcă-n altă viață,  risipindu-se în praful anonim al tuturor viselor mele...

- trecerea crudă pe sub soarele pieziș, murind în toate frunzele veștede ce le calc în picioare, fără să-mi pese de rumoarea ce m-a bucurat peste vară...

- desăvârșirea mea, din verdele privirii celui care-a fost, s-a prăbușit în derizoriul dintr-un rămas bun agățat îndoielnic, de ultima mângâiere neîmpărtășită...

- azi trec, și parcă am făcut-o de tot...

by Mirela Bichigeanu

jurnal, ziua 18,11,2014

- niciodată orele nu vor trece mai departe de noi, ci vor rămâne agățate undeva, la limita dintre eres și dor...

- nefericirea, ca stare ce-o simt acut, prezentă în cel mai îndepărtat colț al inimii, îmi amputează astăzi iar, zâmbetul...

- sunt intervalul dintre ceea ce sunt și ceea ce nu sunt, cumul ambiguu de întâmplări neîntâmplate, de povești rămânând la fază de vis, de vise devenite deodată, povești...

- mă doare gândul pe care nu îndrăznesc să-l gândesc, dar care stă înfipt indecent sub cortex, aproape în stare de implozie...

- băltire inutilă, între noapte și zi, când mă simt existând, dar nu mă găsesc, iar de mă caut, nu știu cine e cel care insistă să mă caute...continuu cerc vicios, din care voi ieși de-odată cu moartea...

 picture from www.fleshandcolor.com

Jurnal, ziua 17.11.2014

- căderea este obligatorie până-n zbor, altfel n-am înțelege măreția spațiului ce stă să ne primească pe fiecare, cu zările deschise până-n sideral...

- altfel curge ploaia, prin venele ce-au fost atâta timp jgheaburi lacrimilor de plumb cu care mi-am deznodat, și înnodat, de mii de ori, toate visele...

- frigul, ce-mi naște primordiala liniște...

- inima, desfăcută în creier spre autopsiere periodică, stă într-o ultimă, nedefinită, bătaie: tu!

- iarna, încarnată conviețuirii mele cu mine însumi, mă trece, mă petrece orelor cenușii, ce-mi bat în pereții cuvintelor cu pumnii înroșiți de tăcere...

- vise oblice, amestecate în lutul existenței fără noimă, ce mă poartă de la o zi, spre următoarea, cu aceiași pași împleticiți, amari, lugubri...

- ezitarea între exclamația de-a fi și întrebarea "până când?"...

05.11.2014

-4-

despre inimi frânte
nu poți vorbi,
poți doar plânge pe-ascuns...

despre inimi încătușate
nu poți visa, 
poți doar învăța durerea
să urle cu muțenia 
disperării din ADIO

despre inimi paralizate
de acordurile seci
ale simfoniilor cântate haotic
pe o singură coardă,  
nu poți gândi 
fără să nu mori puțin

despre inimi, 
nimic...
ele ne trăiesc pe noi, muritorii
și-apoi ne sunt...
atât.

04.11.2014

-3-

când palmele-mi miros de dor
și ploaie 
înghețată undeva
între lacrimă și nea...

când doar surâs găsesc în zbor
de evantaie
adunate cumva
între vis și aievea...

03.11.2014

-2-

inima asta rotundă
din care visele-mi pleacă concentric
direct spre causticele surâsuri 
cu care-mi pecetluiești plecările...

plecările astea amare
din care gândurile-și fac zăbală
spre înfrânarea zborului mierit
ce-l visează cu toate visele-deodată...

visele-astea prea lungi- 
rafale uscate de toamnă
schizofrenic de rătăcită,
antract al unei ierni
probabil ireal de nebună...

până la epuizarea inimii, 
până la tocirea plecărilor, 
până la disiparea viselor...

cerc vicios în care pendulez
a nimănui,
abstinentă sau apatică...

02.11.2014

-1-

febra degetelor de plumb
plimbându-se haotic pe corzile mucede
ale unui pian căzut în dizgrație...

capul meu, uriaș nor de cenușă
căzând pe umărul răstignit
într-o mângâiere îndepărtată și udă...

mâinile-astea rapace
cu care-ncerc îmbrățișarea de la zero
în neagră configurare neutronică
ce-mi bântuie mai nou, și tăcerile...



trezește-mă! mă-nfioară roua 
ce cade, în ploaie de plumb, 
din armele cu care-ți ornezi panoplia...

01.11.2014

GÂNDUL 991: priponește-mi Doamne caii, până la pământ, cu tot cu aripi, căci altfel îi voi da zărilor și-apoi îi voi urî că s-au lăsat încălecați de visele ce s-au dorit realitate, dar nu le-a fost să fie...!

GÂNDUL 992: îndumnezeirea sufletului se face numai prin lacrimă!

GÂNDUL 993: mă plimb prin plumbul toamnei, cu voluptatea pârguirii sufletelor la sorocul dragostei...

GÂNDUL 994: strălucirea venelor în asceză de tine...

GÂNDUL 995: corpus vile...

GÂNDUL 996: încă se scurg împrejur lacrimile de plumb ale totului, în bocete explodând până-n ochii cu care-ți privești, amăgit, înălțarea...

GÂNDUL 997: simt și uit, cu același extaz, intim și fals...

GÂNDUL 998: nu pot să fiu nici nimic, nici totul...sunt legătura între ceea ce nu am și ceea ce nu-mi doresc...

GÂNDUL 999: iartă-mă că n-am știut să-ți fiu!

GÂNDUL 1000: învață-ți Iubirea de a fi iubit!

GÂNDUL 1001: și-apoi, iartă-mi Doamne, toate gândurile!