jurnal, ziua 29,01,2015

necuvinte și frig... și-n jur, o tristețe sticloasă descompunându-se-n fâșii tăioase, otrăvitoare... aduceri aminte luate de la zero absolut, din momentul "unu" al ochiului desenându-te pe umbre de iele nebune sinucigându-se masiv în zâmbete de fum... 
fi-mi-ai dragoste să-mi fii, nedragoste pustie!


și peste tot, apusul care nu mai știe unde să cadă: în inimă, sau pe-aproape de negru... și bat clopote a nemurire, a smirnă și-a depărtare de tine...

jurnal, ziua 28,01,2015

- ninge a toamnă părăsită la altar... ninge reumatic și vetust... ninge-a depărtare, a nisip și-a neființă... ninge-a fluturi fără aripi sau a îngeri degerați și goi... ninge alambicat și gri... 
ninge-a toamnă nedorită... ninge-a plouă, cu amintiri...

jurnal, ziua 27,01,2015

- ce bine mi-ai fi, dacă mi-ai cânta cu răsărit de soare fiecare globulă ce-și caută început în curgerea riguroasă, de ceas elvețian, a inimii spre tine!...

jurnal, ziua 26,01,2015

- lutul vechilor iubiri, clădit, reclădit, amorțit înălțat peste sufletul sângerând, peste fluturii în picaj periculos dintr-o inimă cu contur zdrențuit, bătând ludic în cremenea amintirilor... haos primordial din care îndrăznești să renaști...  

- cuvintele toate, amestecate în perle colorate, de-un rosu violent, pulsând haotic în leneșe vene dezlânate și lungi cât privirile ce te caută din ce în ce mai rar, mai amar, mai în zadar...

- când miezul nopții în care viețuiesc toate mângâierile, se destramă lasciv și fierbinte ca din ceară topită, peste umerii mei nerozi, ridicați ca niște semne de întrebare în calea privirilor seci, amorțite-n cenușiul "de ce"...

- semnele clipei, plângând stereotipica trecere, în ridurile nemascate ale trupului îmbătrânit ce-și deapănă rolul din laice cânturi despre nelumeștile părăsiri...

- pasca însuflețitelor tăceri, frământată din nemișcarea exilatelor cuvinte...

- cancerul nopților în care te arunci flămând, spre vindecare, sperând că a doua zi vei fi vivificat și recompus din cioburi... marionetă veșnică și tristă, înnodată-n propriile sfori de lacrimi...

- simfonica tăcere din care mă recompui, cavalcada cuvintelor cu care mă gonești dinspre un ieri cenușiu, și desțelenitele zâmbete ce mi le desenezi pe calda mângâiere ce va să vina, imortalizate toate-ntr-o poveste magică: tu! 

- cavalcada degetelor plecate-n veșnică mângâiere pe corzile  străvechiului contrabas cântând poezia vieții ce te trăiește, de ieri, la puterea "noi doi"...

jurnal, ziua 25,01,2015

- parfumul tău, răscolit de notele cald-catifelate ale unei chitări acordate pe ritmul pulsului meu... lent, spre fericit... lin, spre îmbrățișare... mult, spre nebunia tuturor surâsurilor adormite până acum...

- fiecare mângâiere poartă respirația ta...

- ia-mă de inimă și obligă-mă să-i cer iertare, că am lăsat-o atâta timp fără tine....

- respiră-mă... cântă-mă... visează-mă... rătăcește-mă-ntre săruturi și lasă-mă un veac acolo, cu tine... respiră-mă... vie-mă... trăiește-mă de la-nceput, până la nesfârșit...și-apoi începe-mă din nou... respiră-mă... 

jurnal, ziua 24,01,2015

- îmi plouă astăzi iarna cu toată neputința de-a înțelege de ce nu-mi rămâne de-a pururi toamnă-n privirea cu care mă despart continuu de tine, cu aceeași durere cu care inima stă și mai moare câte puțin, sincopat, în fiecare sărut de rămas-bun...

- și ziua când aripile-ți poartă pământul sfințit al tuturor îmbrățișărilor pe curcubeul cu care-ți ademenești visele să-ți coacă săruturi în palmele ninse cu tăceri...

- fie-mi inimă și bate-mi în tâmplă ruga dorului de tine!

- nevisare continuă cuprinsă în tandrele necuvinte ce le simt gata să erupă... și apoi iar, liniștea primordială a centrului de greutate rătăcit între o inimă tăcândă și-o lacrimă murindă...

- destrămarea gândului gol, orbitând schizofrenic, degerat, în albul unui ochi stins, îndepărtat... 

jurnal, ziua 20,01,2015

- boemele săruturi de-altădată, șoptite cu fiecare por, recitate cu fiecare cuvânt...

- ce frumoasă mi-eram alunecând eteric printre aripile privirilor tale ce-mi adăstau, ostenite din vis, spre molcomă mângâiere....

- fără tine iarna n-are niciun nume...

- inima rotundă din care zbor, în numele sufletului, și-al sfântului dor... mica mea dumnezeire palpitându-mi în roșu ireal...

jurnal, 14,01,2015

mi-acopăr inima care vede, 

cu pleoapele ochiului ce simte, 

să-i mai dau răgaz 

pentru încă o clipă, 

să viață... 

pentru că moarte e prea de ajuns, 

și prea mult de dus

 pe aripile-astea 

așteptând să le-ngenunche 

vreo dragoste...

jurnal, ziua 13,01,2015

- aromă de var înțepenit de frig, scurs de pe pereți prăfuiți, de catapeteasmă îngenuncheată de ceară, de fluturi bătrâni, sclerozați, învârtindu-se-n perpetue cercuri, de file îngălbenite, vag mucegăite... de ceasuri de buzunar cu mecanismele înțepenite la ore aiurea, de lăzi de zestre mâncate asiduu, cu poftă, de cari...
.
.
.

aroma din podul bunicii în care trona, prăfuit, dezmembrat, un elegant gramofon...arome de dantelă trist parfumată cu odicolon franțuzesc, vag amintind de gloria albului spumă ce le definea altădată... aromă de cafea, sau de ceai, ținute-n cutii de tablă colorată, cu capace desperecheate, cocoșate de atâtea accidentale căderi pe-o podea de marmură rece, de săpun ținut până la epuizare între lenjerii desuete, de pudră prăfoasă, sau praf de pudrat, înghesuit în cutiuțe de argint vechi aproape negru acum...arome aspre, de viniluri zgâriate, din glorioasele vremuri în care jazzul era suveran... arome de blănuri bătrâne, rărite, purtate cândva de june demoazele elegante, arome de cutiuțe muzicale, jalnic ruginite, pe care doar umbrele mai dansează...arome de flori de plastic, triste, morbide....arome de păpuși de porțelan,ciufulite, cu fețe sparte sau ciobite, din care doar ochii, mari, încă vii, mai pot povesti de câte mângâieri au avut parte... aroma căluțului de lemn lăcuit, ce-a legănat atâtea vise.... aroma dagherotipului aruncat într-un colț îndepărtat, laolaltă cu o mână de fotografii de nuntă și nu numai, din care nu se mai înțelege nimic...și de cărți de colorat, de jucării de tablă, și mingi dezumflate, de hăinuțe deșirate, decolorate, demodate, de mașină de cusut cu burta dizgrațios desfăcută, lăsând vederii mecanisme ce parcă se autodistrug prin topire, de perdele cu ciucuri grei, de mătase obosită... de mobilă din lemn de nuc, încă impunătoare, zăcând claie peste grămadă peste biciclete înțepenite într-o rugină groasă, cleioasă... ...

.
.
.
aromă de gânduri ținute cu capul în jos, pedepsite pentru neuitarea cu care-ți reînvii trecutul...

aromă de copilării trecute într-o dulce neființă...
talcioc elegant, unde tăcerea se tocmește cu rugina, în șoapte vagi, cu arome de buzunar în care stă cutia cu tutun de prizat...

jurnal, ziua 12,01,2015

- zbor alb, indecent de cald, prin sufletul tău, dătător de culoare...

- abstract: când ceilalți gândesc cu sensibilitatea, în timp ce eu simt cu gândurile...

- spinarea deformată a visului ce mă trăiește dureros, imprecis, haotic... aș vrea să trăiesc clar, geometric, abstract...

- toate gesturile devenite brusc, păsări mute încercând evadarea din asfixia definitorie a zborului meu rătăcit...

- uitarea trecutului Eu de azi, împotmolită în neuitarea celei ce voi fi mâine, nu dă zero? și-atunci, eu cum să mă definesc, dacă deja sunt o amintire?

jurnal, 10,01,2015

- sâmbătă necuvântătoare, dezgolită de cuvinte, înveșmântată-n urme mătăsoase de secunde lascive, leneșe... apatică stare de muțenie, dedată culorilor ce mă-nconjoară... 

- magic moment, fără coordonate, aliniat în busola cu care răscolești după nordul incert, de început...

- mirările pietrelor pe care-mi trec herghelii de vise nevisate încă...

- alb infinit cu care-mi ning amintirile ce-mi umplu sinapsele...

- infernal nisip ce-mi măsoară trecerea din ce în ce mai puțină...

- prelungirea vibrațiilor din mângâieri cu încă un sărut, și-apoi cu încă unul, până ajungem la clipirea îndrăgostirii din prima secundă...

jurnal, ziua 08,01,2015

- înghesuite în mătasea șifonată a chipului pierit în umbră, stau numele tale urlate până la muțenie, cu sufletele amorțite, împiedicate într-un singur cuvânt: adio!

- situația aproape fictivă că am mâinile tale crescute în umerii mei nestruniți...m-aș limita doar să le respir, de teamă să nu le trezesc și să-mi plece...

- încercare tardivă de-a mă situa aproape de Dumnezeu, într-un fel abrupt, stângaci, aiurea... pentru ca vreau să exist...

- coexist între o absență săpată de-a pururi, și-o inimă îngenuncheată pentru un timp...

- ce pot avea ceilalți în comun cu universul pe care mi-l duc în spinare?

jurnal, ziua 07,01,2015

- pictează-mi cu alb toate curcubeiele... așa, muzica pe care-mi valsează inima, se va cânta într-o singură tăcere aromată, surprinzător de palpabilă, murindă în secunda imediat următoare haosului decedând în alb vegetal... frunze albe, vise albe, brațe și săruturi albe...toate dansând, haotic, pe o singura notă, cântată pe o singura coardă...

- restul va rămâne între mine și răsărit... între ele, atâta dor...

- urletul dorului antropofag cu care mă strigi, din ce în ce mai departe, mai negru, mai rar...

- prelinsa secundă ce-ți plânge dezgolitele vise, înghețând pe-un obraz de marmură stinsă... 

- mai arunc în foc, inert, câte-o așteptare...câte un oftat... e cald aici, și miroase-a sărut... tablou viu, cu natură moartă...

- privesc exoftalmic, până la orbire temporară, brusc instalată, frumusețea născută dintr-un zâmbet abia-nmugurit... trăiesc!

- rigor mortis peste aerul înghețat, în care noaptea alunecă greu, ca o cortină peste spectacolul zilei apuse...

jurnal, ziua 06,01,2015

- dimineața cu luna-nghețată-n naufragiul oglinzilor sparte de colții luminii încremenite în convergența geroasă a unui început diamantin de ianuarie...

- pietre care plâng, în urma tălpilor de plumb târâte prin pajiștea ruginită a sufletelor ce mi-au tranzitat inima...

- naufragiul oglinzilor sparte, de prea multă frumusețe nehotărându-se să-mi fie...

sau să moară apoteotic pe-un chip obosit, transparent...

- puținul zâmbetului, amestecat în imensitatea năucitoare a gerului ce mă-nconjoară aprig încă, pentru încă un timp, ar da, prin ridicare la puterea tu, aproape-un infinit... abstractă viziune...

- bate pământul din picior, sălbatic înzăuat de alb, și-așteaptă să renască viguros, prin crudul ierbii năucitoare...

- cu degetele închegate nebunește-ntr-o mângâiere ce ți-o dorești eternă...

- până la contopirea cu visele tale, transcend coloidal printr-o lume absurdă, din care nu mai înțeleg nimic, în afară de gălăgia despletită a despărțirilor...

- pleoape lichide, cu care lumina m-acoperă peste noapte, și-mi lasă în gânduri numai ploaie, degenerând într-o improbabilă ninsoare...

jurnal, ziua 04,01,2015

cum stă lacrima la tine? unde are loc, printre atâtea tăcute, rugoase respirații, ce-ți mușcă din plex, până la urlet? 

plângi... respiră cu toate lacrimile deodată, până-ți aerisești globulele ce-i poartă numele prin vene...
plângi... zâmbești cu irișii amorțiți de lumina prea dintr-o dată, care-ți înnoadă surâsul pe buze... 
plângi... întinde brațele amorțite de la umeri de neputința acelui minus infinit, în care te-ai condamnat la perpetue plecări, și simte aerul cald pe care-l împrăștie în juru-ți, inima lui...
plângi... azi e acel mâine din care ieri îți clădeai fantomatice lire, să cânți cenușiu toată tăcerea crescută-n degetele strânse a-nchinăciune ... 
plângi... noaptea e făcută acum doar pentru vis, ca tratament alopat amputării sărutului , astfel încât, puțin câte puțin, să înflorească și sârma ghimpată a cuibului în care-ai ghemuit sufletul gol... 
plângi... singurătatea e acum doar un simulacru, pentru a-ți păcăli inima cu fanteziile în care-ți plimbai, fericit, inorogii din visele ei... 
plângi... până-ți despoi toate lacrimile de gravitație, și-atunci vei deveni defectiv de singular... 

cum stă lacrima la tine? alunecând spre surâsul îngerilor, ca și a mea? curgând dinspre căușul palmelor lui, spre comisurile tale?

cum stă lacrima la tine? în precar echilibru pe-un colț de geană amară? sau dând din aripi, aproape lasciv, într-un etern zbor împiedicat, prins în lațuri, de-un gând?

cum stă lacrima la tine?... în ecou permanent, numelui meu...

photo by Mirela Bighigeanu

jurnal, ziua 02,01,2015

- trupul cuvântului, mușcat avid  de sufletul desțelenit, și-apoi aruncat spre cunoașterea lui, goală până la senzația de vers, omului sfânt... cititorului...

- necuprinsa cenușă în care ard toate amintirile neiubirilor de peste viață...

- transparentele gesturi cu care iți înfășori lumina tulbure a viselor, de-a lungul sfâșietoarelor mângâieri cu care-ți începi dragostea...

- geamătul moliilor presat în inertele felinare nocturne... funebră senzație de gol înfipt cu patimă, până la nebunie, în nopțile prea reci, prea lungi...

- și-apoi, cuprinși de delirul sărutului germinal, învățăm pe de rost răsuflarea sacadată a inimii în irațională sentință la veșnicie...

- de sub tropotul cailor sălbatici ce-alergă nebuni prin sângele pe care mi-l port intrinsec venelor prea curând ruginite, să culegem foșnitoarele petale ale tăcerilor murite ieri, când nu mă mai iubeai... să facem vrăji de legare a minutelor în care n-o să-ți mai fiu, într-un mâine...

- teorema îmbrățișării: TU, la puterea sărut...

jurnal, ziua 01,01,2015

- preaplinul absolutului din care încerc migrarea forțată spre umana clipă  ce definește prezentul... suntem, până la urmă, muritori... murim în fiecare secundă trecută, levităm preț de o clipă în secunda prezentului, și știm sigur, fără drept de apel, că vom muri în secunda ce va fi să vină...

- pactul efemer, făcut cu o inimă dorindu-și bătăile veșnice, ține fix o viață...apoi totul devine neant...

- fericirea te înlănțuie în cercuri concentrice.... depinde de tine să fii în cercul cel mai apropiat sufletului tău... oscilația între câmpurile ei, te va transforma în zâmbet, să crezi, sau în pasăre, să zbori...adeseori, în lacrima obligatorie limpezirii sufletului...

- complotul vertebrelor care te clădesc, spre abandonarea ta durerii, ce  bântuie din ce în ce mai feroce... și-n loc să plutești, te vei scurge târâș printr-o albie forțată, ce n-o recunoști aparținându-ți...

- cu toate astea, sculptez în bucata asta amorfă de dorință, și-ncerc să reclădesc liniștea în care viețuiam odinioară, când gândurile mele n-aveau limită, și zborul mi-era spre plus infinit...

- m-am dat, cu o conștientă inconștiență, fluturilor...să mă zboare prin sufletul tău...