plângi... respiră cu toate lacrimile deodată, până-ți aerisești globulele ce-i poartă numele prin vene...
plângi... zâmbești cu irișii amorțiți de lumina prea dintr-o dată, care-ți înnoadă surâsul pe buze...
plângi... întinde brațele amorțite de la umeri de neputința acelui minus infinit, în care te-ai condamnat la perpetue plecări, și simte aerul cald pe care-l împrăștie în juru-ți, inima lui...
plângi... azi e acel mâine din care ieri îți clădeai fantomatice lire, să cânți cenușiu toată tăcerea crescută-n degetele strânse a-nchinăciune ...
plângi... noaptea e făcută acum doar pentru vis, ca tratament alopat amputării sărutului , astfel încât, puțin câte puțin, să înflorească și sârma ghimpată a cuibului în care-ai ghemuit sufletul gol...
plângi... singurătatea e acum doar un simulacru, pentru a-ți păcăli inima cu fanteziile în care-ți plimbai, fericit, inorogii din visele ei...
plângi... până-ți despoi toate lacrimile de gravitație, și-atunci vei deveni defectiv de singular...
cum stă lacrima la tine? alunecând spre surâsul îngerilor, ca și a mea? curgând dinspre căușul palmelor lui, spre comisurile tale?
cum stă lacrima la tine? în precar echilibru pe-un colț de geană amară? sau dând din aripi, aproape lasciv, într-un etern zbor împiedicat, prins în lațuri, de-un gând?
cum stă lacrima la tine?... în ecou permanent, numelui meu...
 |
| photo by Mirela Bighigeanu |
plângi... pentru toate lacrimile stoarse din doruri şi dorinţe atât de demult încastrate în suflet de parca ar fi dinainte de diluviu... sau poate cauză a acelui dezastru diluvian... plângi până a înecarea lumii în visele tale... apoi râzi...
RăspundețiȘtergere