jurnal, ziua 27,02,2015

•  m-ai iubi mai mult, de-ai ști cum mă inundă în fiecare clipă toată frumusețea nevăzută a trupului meu imaginar, de dincolo de ochii ce nu văd, de dincolo de mâinile ce nu simt... de dincolo de frumusețea neînchipuită a superficialului cu care-ți stau înainte, candid, aproape zburând... 
• și mai iubi mai mult, de-ai ști cum durerea reușește să înnobileze toate zâmbetele ce-mi nasc pe chip note muzicale nemaiauzite, din care tu sorbi ireala nevoie de mine... 
• și-o să mă iubești și mai mult, când vei simți că-n anatomia degetelor mele, ai intervenit, spiritual, cu amprentele tale... inocentă transhumanță a sufletelor împletindu-se într-unul singur...

jurnal, ziua 26,02,2015

- îmbrățișată-n necuvinte, alunec aproape imaterial, până-n miezul cald, ce mă definește... îmi fac loc cu coatele-obosite, prin frunzișul ostenit al coastelor împietrite-n așteptarea cu care să-mi chemi la apel, nesomnul... învăț liniștea pe de rost, câte puțin... și ea mă-nvață pe mine... m-amestec cu carnea ce nu mă are, decât la nivel superficial de epidermă tristă și-nfricoșată... îmi învăț genunchii înmugururirea spre suflet, și-i plimb melancolic, prin vise despre dorurile decedate-n cursa cu mine... 
... mi-e în sfârșit, liniște cu mine!

... la capătul mâinii mele sunt, neapărat, eu!

jurnal, ziua 25,02,2015

și-apoi

cu inima deschisă

 aproape chirurgical,

las vederii atâta ploaie 

indecent de rece

să-mi traverseze

prin toate punctele cardinale 

spre alinierea

cu îmbrățișarea

ce-mi hărăzești...

***

ploaie absurdă,

aproape fecundă

decalibrată,

desperecheată

și defazată,

ce cade-n noapte, 

cu noduri-șoapte,

în două cuvinte

blagoslovite:

taci, amăgire!

***

să-mi dai târcoale, 

cu inimi goale, 

pe înserat

de dor visat,

încovoiat

sub fum de ochi

ars de dorință

sau neputință,

că nu mai doare...

știe că

 moare

amar, 

departe

și-nsingurat!

jurnal, ziua 24,02,2015

cât de tare doare

gura icoanei

la care uiți să te rogi?

cât de tare doare

coasta din care, urlând,

te smulgi 

să te dai ofrandă

unui dor

incapabil să te cheme?

cât de tare doare

fruntea scurtcircuitată,

arsă între bornele

unor poli

ruginiți,

demagnetizați,

întorși pe dos

de-o primăvară ambiguă, 

astenică,

dându-ți târcoale?

cât de tare doare

simetria orelor scurse

hipnotic

între doua așteptări?

inhibatele consoane

răscoapte de cenușa

cuvintelor 

ce nu mai știu să zâmbească, 

vor mai durea vreodată, 

de le vom trece 

sub tăcere?

cât de tare doare,

gura icoanei

înălțată în zbor drept,

perpendicular

pe toate cuvintele mele de dragoste, 

nespuse? 

jurnal, ziua 23,02,2015

preludiul unei primăveri

 începe de fiecare dată

 pe cadavrul 

unei foste ierni,

 așa cum o nouă iubire 

are întotdeauna nevoie

 de lacrimile

 celei vechi, 

pentru-a renaște...

iar,

și iar

și iar...

jurnal, ziua 20,02,2015

tu, 

deodată, 

cu toate visele strigându-mă, 

dorindu-mă, 

visându-mă,

zburându-mă...

... secunda mea de

îndumnezeire...

****

te imaginez rupându-ți aripa-ntr-un zbor hieratic

peste toate necuvântătoarele mele respirații, 

înger beat

de nectarul cuvintelor acestei povești ce ne trăiește...

te imaginez căzând pe pământ

și-adăstând lin, cald și bun

peste inima asta beteagă,

ce nu mai încetează să doară... 

rănile tale

fi-vor alean durerilor mele...

jurnal, ziua 19,02,2015

aducerile-aminte 

ale durerilor din cele mai vechi timpuri,

și care, amestecate cu cele de-acum,

îmi veștejesc zborul

până la resemnare...

înghesuite toate

de-a valma 

până la urlet

și cad...

***

și-apoi, 

mă rog într-un genunchi de cal

ostenit de galopul prin sângele rece:

- Dă-mi calule zile

câte-oi mai vrea

și câte-oi mai putea duce

pe umerii ăștia tociți 

și măcinați

între ei, 

cu pietre de moară...!

***

când jumătate din agonia

unui cuvânt alb-negru, 

moare-n nebunia curcubeului 

de lacrimi

cu care-ți iei mereu

bun rămas!

cealaltă jumătate, 

urmând a te urmări toată viața

cu tăcerile infirme

și nebandajate,

spre Uitare...

***

cunoaște-mă, și-apoi dă-mi nume,

dă-mi nume de sare pe buze de fată

sau nume de nisip răscolit de clepsidre, 

dă-mi nume de pasăre moartă de dor

sau nume de ochi închizându-se gol...

cunoaște-mă, și-apoi strigă-mă

cu nume de inimi bătând în straniu sincron

sau cu nume străvechi de povești cu unicorni,

cu nume de cântec la ceas de beție

sau cu nume de dangăt în dungă, de clopot, la mort...

cunoaște-mă, și-apoi pleacă...

n-am nume de dat sau strigat, 

sunt prea seacă... 

jurnal, ziua 18,02,2015

perfect ludică,

perfect întristată,

perfect curată,

perfect paranoică,

perfect gândită,

perfect trecută...

așa ar suna

transpusă-ntr-un vis,

viața asta 

perfect trecută

într-o perfectă ludică întristare,

într-o perfectă paranoia

a gândurilor aproape de perfect,

trecute pe lângă ureche

ca un glonț întârziat 

aproape perfect...

jurnal, ziua 17,02,2015

...și se denivelează în conglomerate

de întuneric, 

umede, 

mânjite cu un roșu stins, indecis

și-aproape abrupt, 

până-n miezul retinei, 

un apus rece, 

impersonal...

e noapte iar, 

 instantaneu...

jurnal, ziua 16,02,2015

petrecută prin inelul vertebrei

cocoșată de povară,

ascunsă-n firida cenușie

a claviculei înțepenită-n nezbor,

potcovită cu piatră de plânset

adormit în resturile unui vis rocambolesc

despre-o imaginară primăvară silfidă,

mi-adoarme malign

la piept, spre neuitare,

păienjenișul senectuții

abia bănuită, abia venită...

m-aș fi lipsit,
căci astăzi, totul doare...

jurnal, ziua 15,02,2015

 ora exactă

neprogramată

să-ți fie caldă

înmiresmată

aducătoare

de ore rare

în care dorm

 ceasuri de crom

și-n care cresc

în cerc, lumesc

doar două trupuri

doar tu și eu...

de restul șoapte

înmiresmate

rupte amar

din rece coșmar.

dormind la gene,

ploaie ce-ți cerne

în carne, un gol

tăcerii obol

și-apoi din nou

tandru ecou

doar două trupuri

doar tu și eu...

alambicată

caldă bucată

de inimă-albastră

căzând la fereastră

cu-al dorului, dor...

curat amor

în cerc răscolit

amar viscolit

de iarna cumplită

descumpănită

de două trupuri

doar tu și eu...

jurnal, ziua 14,02,2015

nostalgia secundei

care te naște din gând,

te-ntruchipează-ntr-o inimă

și-apoi te trăiește o viață...

***

neputința lutului

 inimii mele

de-a rezista descompunerii lui,

în nevolnice dureri

care mă compun acum, 

în prag de-apus...

***

când fluturii albi se sărută, 

iei forma unei amfore

din care se nasc

netrezite îmbrățișări...

abia atunci, 

liniștea cântă...

***

promisiune: 

inima inimii mele

tatuată hieratic

în căușul palmelor tale...

jurnal, ziua 13,02,2015

retrasă până la limfă

din malurile incerte

în care-mi trăgeam sufletul, 

adulmec toate plecările

cu care-mi ameninți

nevolnicele dimineți...

și-apoi surâd: 

m-a trecut iar o îmbrățișare

pe la colțul omoplatului...!

semn de dumnezeire

cu aripi!

***

post mortem sărutului

e doar orbita golită

de Tine...

restul e negru...

***

inima asta strâmtă,

surâzândă,

aburindă,

desfăcându-se bucăți

de Mine absurdă,

lângă liniștea cu care

se țese șoptit 

coconul fericirii...

***

timpul comprimat

în trecutele secunde fără tine,

transformat complementar

în calde aduceri aminte,

albite de dor...

jurnal, ziua 12,02,2015

ambuteiaje de iarnă

mor melcii cu toții, pe rând,

în rapsodii desuete și reci

și-n iarna cu coapsele seci

strivim cochilii sub pleoape, urlând.

m-amestec cu tine, amar

în transparente cuvinte de dor

renasc din ambiguu decor

traversând oarbă prin negrul coșmar.

mor melcii cu toții, pe rând, 

cu anateme amare în ochi

 la ceas risipit în deochi

mă descompun, pustiită, în gând.

jurnal, ziua 11,02,2015

azi, în alb catatonic

și-n trista vraiște a emoțiilor

confuze...

lungi alei de gesturi abandonate,

înalte piscuri de vise, nevisate...

inconsecvențe...

absențe...

anacronism general...

jurnal, ziua 09,02,2015

mai ninge-a neputință, iară,

iarna asta din oglindă...

fără miros, fără zăpadă,

doar cu tine îndepărtat

și micșorat la scară,

astfel încât să nu mai doară...

mai ninge indecis 

și tandru,-a mângâiere

din emboliile nătânge

și parcă iar a mai rămas de zis

o vorbă aruncată,

 interzis,

despre plecările lacustre

din rănile înghesuite-n sânge

și într-un vis

de compromis...

jurnal, ziua 06,02,2015

mai întâi de toate,

este un vuiet care naște alte

vuiete

în văgăuna nocturnă 

a ochilor, 

urmează după aceea

un urlet ambiguu, 

însoțind

căderea trivială a nopții

pe umerii goi

bălăngănindu-și

aripile...

mai târziu, 

rămâne doar vântul-

numai vântul, 

și-mi dau seama

că între-exist larvar

pe dinlăuntrul

unui somn interzis...

jurnal, ziua 05,02,2015

pactul cu nemurirea

se naște în clipa

în care începi să te rogi

de tine

să ierți încă o dată

păcatul 

de-a fi muritor...

penitența

începută amar

în vârful aripilor nezburătoare

necuvântătoare

și reci

mă bântuie,

mă clatină,

mă-ngenunchează

până la lehamite,

până la urlet,

până la dor...

amintește-mă

ochilor 

când purtam

curcubeie

în zâmbet...

și-apoi uită-mă iar!

jurnal, ziua 03,02,2015

încercarea târzie 

de a întinde aripile 

spre dinlăuntrul 

întunecat și-abandonat 

nezborului paralizat între doua visări...

asmut liniștea dintr-un ochi translucid,

spre cețurile

ce nu-mi îngăduie 

să-mi deslușesc umbra letargic-iluzorie,

în apusul ăsta

dumnezeiește "de-apoi"...

ziceam, așadar, 

despre îngerii orbi

ce mi-au copleșit dintr-o dată, 

inima asta 

căzută în hilară perplexitate:

și durerea doare, uneori!

jurnal, ziua 02,02,2015

zbor transversal dintr-un ochi

 înmugurind atâta durere 

câtă nu pot purta, 

și înălțarea în agonia unui vis 

dorind să nu mai doară...

contemplativă până la extaz, 

inima mea aritmică 

până la necredință...

suspendată defectuos între oglinda idealității mele, și realitatea ordinarului...cât chin!

jurnal, ziua 01,02,2015

- Dumnezeu a creat fluturii pentru că nu a avut loc să pună virgulă între cele două cuvinte care te nasc de fiecare dată când le-auzi: te iubesc!

- ți-adorm ușor pe puls, să te visez de-a pururi...

- azi, înghesuită-n inima prea mică...