jurnal, ziua 09,05,2016

când vreodată ți-am căzut amar din stele

și-am adormit în praful zămislit de-un vis?

poate-ntr-o luni tăcută, poate în cele

mai nesfințite zicători din paradis...

și când vreodat-am respirat din nou, haotic

și-am necrescut din rădăcini neamputate?
poate-ntr-o joi cu ritm de dans nevrotic
sau poate-n aripi răsucite-n triste coate.

și când vreodat-am mai țipat amar la lună?
și când am renăscut din rana sângerândă?
poate-ntr-o marți cu iz de semilună
sau poate-n ritm obtuz de rază blândă.

nu! niciodată n-am căzut amar din stele,
și nici n-am adormit în praf curat de vise!
doar am murit în raiuri triste, paralele
și-am neiubit aiurea-n lacrimi interzise.

jurnal, ziua 08,05,2016

Și, da...

și da, eu ți-am plecat prima din vene

din limfa tăcândă, din o mie de sori

ce-ți stăteau căpătâi mult prea devreme,

până s-apun liniștit în tăcânde viori

și da, am împărțit amar și sărut

am dansat pe-aceleași acorduri, a viață,

am plutit nebuni într-un vis dispărut

și-am fost pe rând și copil  și paiață

și da, mor puțin, pe fiece rază

ce-o sorb muribund din amara cenușă

din care-am făcut ochiului tău, oază

să nu mă cuprindă-n NIMIC, vreo cătușă

vreau liber să cad din NICIUNDE spre vid

și să necuprind clavicule moarte

de-atâta venin rătăcind sec, avid

prin vene răscoapte, de tine departe.