jurnal 22,12,2015

de-ajuns e doar cenușa.

ca atunci când îți zâmbește frigul dintr-o coastă

și-atunci devii mai puțină c-o zi

mai puțină cu o mie de cuvinte de dragoste,

înghetată undeva, la nivel de talamus,

ca atunci când o stare de vertij 

te cuprinde cu degete reci

dintre circumvoluțiuni psihosociale

dintre întrebări retorice aglomerate 

în endorfine

blocate 

în nisipurile mișcătoare

dintr-un ADIO 

spus cu spatele

în timp 

ce 

visezi...

jurnal, ziua 19.12.2015

de fiecare dată când mă-ntorc din iubiri

sunt mai puțin c-o inimă, dar mai mult cu un dor

sunt mai grea cu un zid reclădit din sfințiri

de trupuri căzute-n păcate ce pururea mor

de fiecare dată când mă-ntorc din iubiri

sunt mai goală de râs, mai moartă de-o mie de ori

sunt un cerc răscolit, destrămat obsesiv în trăiri

ce mă dor până-n zgura amară a topiților sori

din care mă mor repetat, descompus, pân la os

din care mă dor infinte nisipuri ce vor

s-acopere lent, indecent, un trecut canceros

din care-Mi lipsesc mie,  elegant, din decor.

jurnal, ziua 16.12.2015

inima ta mi-a bătut acum în pleoapă?

gândul tău mi-a răscolit acum lacrima?

îți scriu pe vis, cu litere de-o șchioapă,

să nu-mi ucidă zorii toată patima.

palmele tale mi-au amăgit nisipuri

cu pași pustii, porniți nebuni spre nicăieri?

sărutul tău m-a rătăcit în anotimpuri

amare? fără culori? fără de mângâieri?

tu n-ai plecat, tot după tine mă numesc

ba primăvară, ba soare sau lumină,

eu doar m-am stins puțin în umbre, nelumesc,

pe buze c-un zbor de aripă senină.

jurnal, ziua 10,12,2015

mă nasc câteodată cenușă,

de multe ori doar cuvânt,

mă-nvăț în genunchi rugăciuni

absurde, târzii,

despre tine,

prea mult plecatule.

m-ascund prin genuni infinite

ce dau în fracturi sângerânde,

m-acopăr cu mâinile 

tale calde, 

despărțite

de sensul îmbrățișărilor

doar de o virgulă

insignifiantă

dar colosal de vitală,

fără de care,

povestea asta

ar fi doar o caricatură

absurdă, 

abstractă

și absconsă,

a calului

fugind concentric

dintr-o bătaie de inimă

intr-o cenușă

îngenuncheată

a rugăciune

cu miros de iarnă:

adu-mi-te iară!

jurnal, ziua 07,12,2015

rugăciunea pleopei

în argint de

 lacrimă frântă.

neputința mâinii

în îmbrățișare mută, 

căzută.

psihedelic vorbind

sunt o pasăre surdă,

amputată de aripi

și-n rime albe căzută

cu dor necuprins

în bătăi de inim-abruptă

pustie de suflet

și-amară, 

în cuib de cucută.

sunt nimic,

sunt absurd

răvășit

sunt ventricul pustiu

sau 
până la urmă, 

parcă nici nu mai vreau
să-mi mai fiu!