jurnal, ziua 31,12,2014

- încercând să transform gândul în cerc, oniric vorbind, am reușit doar să preschimb tăcerea îmbrățișării într-un binecuvântat sărut... și-acum ninge în liniște, cu liniște... gândul e doar un cerc înghețat pe margini... de-atâta sărut sacrificat despărțirilor ce m-au bântuit...

- atingerile toate strânse buchet, la colțul înflorit al inimii...

- răsuflarea îngerilor de-a dreapta, mâna ta, de-a stânga... ce-i mai lipsește inimii să zboare?

- fără atâta întuneric, lumina nu mi-ar străluci în ochi, privindu-te...

- de s-ar putea cânta, toate cuvintele-astea ar fi supremul cântec al îngerilor muți ce ne bântuie sufletele încarcerate în note muzicale neștiute, neauzite...

- recviem trecutului: oda caldă a palmelor îmbrățișând pe de-a-ntregul, inima asta bătând haotic a tine...

jurnal, ziua 28,12,2014

- adună-mă noapte,-ntre aripile-ți desfrunzite, și pune-mi zăbală de foc zborului abia-nceput, să nu mai doară...

- pecete de roșu peste sângele curgînd prea curând, prea sărac, spre neființa ce-așteaptă obolul de carne...

- privesc sec, până la demență aproape, chipurile ce-mi trec impasibile, mute și reci pe lângă coasta cu care-mi numeai sufletul " minune ", și-apoi m-amestec în cenușa cu care-ți cerni zăpada tristă, fără-nceput și fără de sfârșit... spre împietrire...

- când cântă inima a zăpadă, de bucuria necuprinsului alb ce-mi doarme în fiecare cuvânt de iubire: alb de îngeri revărsându-se-n visul abia născut... alb de zâmbet pe chipul tău, privindu-mă... alb de degete-mpletite... alb de sărut cald- cuvântător în note cristaline... alb de suflet dansând nebunește pe-o singură notă muzicală: TU...

jurnal, ziua 25,12,2014

- vise coloidale, alb-îngrozite, în care rătăcesc fără centru de greutate, în echilibru grotesc, alambicat, de marionetă-nțepenită-n frânghii...

- efemerele secunde, ce-mi anulează bucăți întregi din mine, lăsându-mă nenăscută, la margine de timp nou, neștiut, neînțeles, neîntâmplat...

- renaștere și moarte, deopotrivă, cu fiecare secundă ce mă trece, cu fiecare secundă ce mă-nvie...

- ascetice popasuri prin gândurile tale, spre luminarea întunericului dulce-amar de crisalidă veșnic înfășurată-n mătasea tăcerii...

- prea bătrână să zbor, prea tânără să cad...

- incoerența gândurilor delirante... gânduri de vânt... gânduri din resturi de priviri, de cuvinte, de liniște... obosite și apatice până la splendida lor anulare...

jurnal, ziua 24,12,2014

- pierdută în infinitul de ieri, visând la infinitul de mâine, rătăcesc, oarbă, fără direcție... și-aștept...

- ne-om despărți mâine, după ce vom muri toate zâmbetele, condamnate perpetuu la uitare... numai lacrimile vor rămâne să ne-amintească iubirile...

- descompunerea clipei în descărnate secunde, depășind prezentul ăsta efemer ce-și lasă în urmă trecut înghețat în amintiri...

- mă știi de când dansam cu frunzele toate, te știu de când îmi ningea cu vise pe pleoape...mă știi de când zâmbeam acrostih, pe muchii tăioase de săruturi, de teamă să nu-ți tulbur numele... te știu...

- cer zdrelit în fuioare de nori, ca din spatele gratiilor unor suflete mereu carcere viselor...

- oarecum cald, în lumea mea rece, e numele tău, reverberat prin pereții inimii încolțite în cecitate veșnică...

- strigoi ce-ai fost...și-acum umbră veșnicului sărut rătăcit pe buze reci...

- și iar nu știu să fiu conformă cu ce se întâmplă... și iar nu înțeleg frumusețea cu care-mi zâmbesc oamenii...respir printre urări de fericire, abulic, până se vor sfârși zilele acestui an muribund... înconjurată de prea multa fericire comercială și falsă, îndrăznesc să-mi duc atipicul trai zilnic, într-o oarecare stare de nefericire fericită...

photo by Mihai Florea

jurnal, ziua 15,12,2014

-  dimineți, cu lumină incipientă, strigând obsedant, în dialecte absurde, la luna ce-și târăște întunericul pe cocoașe de zori intrinseci zilei ce stă la pândă, cu ochi goi...

- clipa când încep să gândesc cu mâinile, semn ca-mi rămân cuvintele mici și nu-mi mai traduc stările...și-atunci tac dinlăuntru spre înafară...

- și-apoi brusc, căderea devine zbor... preț de un anotimp, zbori fără să mai crezi în ceva... doar pentru plăcerea sentimentului că-ți umpli toate golurile  cu aripi zburânde...

- cu nisipul din clepsidre înghețat în guri hulpave, ce-mi rup din toamna murită și rostogolită amar în cadavre de vise despre mine, copil...

- când inima împletește curcubeie doar ca tratament pentru ventricolul secat de tine, tăcând abisal... așa se naște zâmbetul ambiguu, cu muchie de lacrimă...

- dor veros, lipsit de scrupule, cu care-mi acopăr tăișul singurătății, ca armă cu care-mi secer toate visele... și-apoi ascult cum încolțește inima a salcie...

- căuș obosit, din sufletul meu bucățit și-al tău, amurgit în nemângâiere... să ne fie sete mereu, infinit și abstract...

jurnal, ziua 11,12,2014

- pentru moment, aș vrea să jur că sunt infinit... infinit zâmbet amestecat cu ploaie, infinită lacrimă alunecându-ți pe obrazul mierit de săruturi - peceți, infinit zbor cu tine de mână până-n imposibil posibil, infinit vis pe care-l visez în brațele-ți leagăn, infinită dulceață din amarele toamne trecute în fuga cailor sălbatici, infinită primăvară adăugată vârstei ce nu suferă de circumstanțe atenuante, infinit gând absent de gând, infinit, aparent finit, între mâinile astea, ce te nasc pentru a mia oară, din lutul dorințelor nedorite...

- gânduri de spus doar în gând...

- gustul cuvintelor dulci, cum s-ar simți în papile?

- aș putea să mă închin la icoana privirii cu care m-ai petrecut, fără să doară?

jurnal, ziua 09,12,2014

 - lacrimi rămase nezidite-n riduri... corolar tristeții cu care-și fac penitență celulele care încă te strigă...

- răscolire periodică în groapa din suflet, după infinitul ce-l bănuiesc ascuns pe-acolo, în așteptarea nemuririi trupului muritor... prelungă așteptare finită, dorindu-se fără margini...

- adăpostită sub umbra golgotei răstignirii cuvintelor care mă definesc, de teama ciobirii sufletului de lut ce-l port, de aripi târât, prin colbul anost al Trecerii...

- sihăstria gândurilor, ce comoară omului care știe simți!

- amăgită... cu ploaie neghioabă... de-o iarna improbabil venită, parcă pe furiș...

jurnal, ziua 08,12,2014

- ține-mi Doamne, sufletul aproape...

- spaima pe care mi-o produce capacitatea mea de a-mi presimți angoasele...

- insațiabila dorință de a fi mereu aceeași și mereu alta...măcinare obsedantă, inexplicabilă... 

- iubirea e o predică, ce te miruiește cu darul de a-l vedea, și-ți face rozariu din visele toate, rozariu pe care mai apoi, înșiri toate deznădejdile neîmpărtășirii ei... și mori din nou, singur...

- a simți- corvoada inimii de a-mi purta în veșnică penitență, neînțelesele sincope ce mă găsesc în punctul culminant al cunoașterii celor din jur...

- cu vitraliile sufletului în continuă restaurare, în speranța că vor mai străluci măcar o dată...

jurnal, ziua 05,12,2014

- m-am supus tăcerii, și-acum îmi urlă în nemângâieri și-n necuvinte, toate plecările, toate lacrimile, toate numele tale cu care te strigam în vis...

- eu însumi îmi sunt pe dinlăuntrul neîntâmplatelor apusuri, apusul cel mai sec...

- estetica urâtului văzută în cele mai clare oglinzi: ochii mei, din care-ai plecat pentru totdeauna... azi sunt urâtă până la conștiența inconștientă a sufletului sec...

- îngrozitoarea-mi ignoranță a rugăciunii, fi-va-mi iertată... mi-e inima amputată de dor!

- nesătulele oase ce-și cer liniștea...cu ce să le-amăgesc? cu înc-o plecare? 

- cred ca aparțin unor universuri care posedă sisteme de spațiu și de timp diferite... faptul că nu mai pot dori, este o adevărată suferință... asumată...

- fără importanță, azi, cuvintele... ochii, doar, au vorbit!

jurnal, ziua 04,12,2014

 - iarna asta începută pe cadavre de verde încă neîngropat...

- binecuvântarea mută, din vârful degetelor miruite de săruturile apuse, pe care mi-o dăruiești, încă, în fiecare vis în care continui să te am, ca la-nceput...

- jertfa trufașă, amară chiar, pe care toamna își scrie scena finală, de dinaintea căderii cortinei în spatele căreia va muri pentru încă un anotimp, pentru încă un timp...

- leneșa pleoapă în zbatere, murindă ca o aripă de molie, acoperindu-ți ca un stigmat, trecerea și sărutul...să nu mi te mai știe nimeni...

- în cadențe metalice, piezișe, mă ninge iarna asta din care nu mai înțeleg nimic: azi ne plânge cu lacrimi de toamnă nebună și rece...

jurnal, ziua 30,11,2014

- absentă din propriile gânduri, mă-nchipui desfășurând interminabile monologuri monosilabice, împletite în cercuri tangente cu lacrimile pe care le păstrez pentru o ultimă despărțire...

- ninsoare mutilată de ger, imprecis căzută, parcă ironic...compendiu sărac pe spinarea unei toamne superb trecute-n neființă, prin însăși neființele ce o compun spre descompunere...

- când ajungi să irosești până și timpul pietrelor...

- și când înălțarea nu e de fapt, decât o cădere, privită din unghiul opus zborului pentru care nu-ți mai ajung aripile mocnite în continuă combustie internă...

- și-apoi încerci o întoarcere la ultimul moment fericit, chiar dacă de-atunci a trecut  o primă mie de ani...te reîncepi, cu alte cuvinte, cu alte vise, dar cu aceeași inimă, sperând să nu te greșești, din nou...

- și tac...în alb-negru comun, fără-nțeles...

jurnal, ziua 24,11,2014

- viața care ne-nfrunzește, ne ruginește exact când ne dorim mai mult verde, și-apoi murim, îngropați sub mormane de clorofilă otrăvită de zbor nezburat, din care n-am apucat sa visăm mai nimic...

- ambrozia ce-o simt la izvorul lacrimilor, când mi te-amintesc...și-amarul ce-mi rămâne de fiecare dată în urmă, când îmi pălesc visele ce le-am avut...cu tine...

- și-apoi, muzica cu care-mi cuvântai numele...

duse toate...

jurnal, ziua 22,11,2014

amintire = viteza cu care-ți curg prin vene în creștere exponențială cu dorința ce-o ai,  de-a mă uita...și-aș zâmbi amar, de nu m-ar durea până-n ultima stea, stinsă-n privirea cu care ți-am îmbrățișat acel adio nespus, nespus de departe, nespus de greu, nespus de dor....nespus...

jurnal, ziua 21,11,2014

- delirul întâmplărilor care macină, amestecat cu urletele ascunse în perfidele tăceri, se-ntâmplă din ce în ce mai des... semn de apus...

- aproape cântec, rămân doar un suspin...

- aproape surâs, mă amestec cu noaptea, și plâng...

-aproape cuvânt, învăț pe de rost tăcerea crisalidelor ce te vor naște, până nu e prea târziu...

- azi, parcă a murit în frunze și ultima, astă, toamnă...

- ardere scelerată, cu vinovăția propriei ucideri, zi de zi, oră de oră...continuu delirium tremens din care nu pot să-mi revin, sau poate nici nu mai vreau...

- și tac...din nou...încerc un vis, să nu mai plâng...

jurnal, ziua 20,11,2014

- din nou neputincioasă în fața zâmbetului tău plimbat cu nonșalanță pe fețe necunoscute mie....încerc și eu unul, dar sfârșesc în a-mi atârna greu, de plumb parcă, pe față, un rictus uriaș cu care, poate, voi urla mut, preț de ore bune, până mă voi topi de tot în lacrimi...m-ai învățat să plâng, și pentru asta te urăsc...urăsc din nou soarele ăsta nemernic, ziua asta aproape divină, cuvintele toate, liniștea parcă de marmură neagră în care încerc să sap ambiguu un culoar de lumină...urăsc...urăsc...urăsc...îmi vine-a cânta sălbatic pe ritmuri tribale scăldate în sudoare și sânge, poate așa voi liniști toată furtuna asta ce-și face culcuș aici, în toată inima asta bolnavă...
dar tac...

jurnal, ziua 19,11,2014

- inima, ca un corp străin...

- melancolii desuete, înghețate undeva la marginea retinei ce-a încremenit în ultimul tău zâmbet...

- pe orbitele lipsite de sens ale nimicului, gravitează mângâieri petrecute parcă-n altă viață,  risipindu-se în praful anonim al tuturor viselor mele...

- trecerea crudă pe sub soarele pieziș, murind în toate frunzele veștede ce le calc în picioare, fără să-mi pese de rumoarea ce m-a bucurat peste vară...

- desăvârșirea mea, din verdele privirii celui care-a fost, s-a prăbușit în derizoriul dintr-un rămas bun agățat îndoielnic, de ultima mângâiere neîmpărtășită...

- azi trec, și parcă am făcut-o de tot...

by Mirela Bichigeanu

jurnal, ziua 18,11,2014

- niciodată orele nu vor trece mai departe de noi, ci vor rămâne agățate undeva, la limita dintre eres și dor...

- nefericirea, ca stare ce-o simt acut, prezentă în cel mai îndepărtat colț al inimii, îmi amputează astăzi iar, zâmbetul...

- sunt intervalul dintre ceea ce sunt și ceea ce nu sunt, cumul ambiguu de întâmplări neîntâmplate, de povești rămânând la fază de vis, de vise devenite deodată, povești...

- mă doare gândul pe care nu îndrăznesc să-l gândesc, dar care stă înfipt indecent sub cortex, aproape în stare de implozie...

- băltire inutilă, între noapte și zi, când mă simt existând, dar nu mă găsesc, iar de mă caut, nu știu cine e cel care insistă să mă caute...continuu cerc vicios, din care voi ieși de-odată cu moartea...

 picture from www.fleshandcolor.com

Jurnal, ziua 17.11.2014

- căderea este obligatorie până-n zbor, altfel n-am înțelege măreția spațiului ce stă să ne primească pe fiecare, cu zările deschise până-n sideral...

- altfel curge ploaia, prin venele ce-au fost atâta timp jgheaburi lacrimilor de plumb cu care mi-am deznodat, și înnodat, de mii de ori, toate visele...

- frigul, ce-mi naște primordiala liniște...

- inima, desfăcută în creier spre autopsiere periodică, stă într-o ultimă, nedefinită, bătaie: tu!

- iarna, încarnată conviețuirii mele cu mine însumi, mă trece, mă petrece orelor cenușii, ce-mi bat în pereții cuvintelor cu pumnii înroșiți de tăcere...

- vise oblice, amestecate în lutul existenței fără noimă, ce mă poartă de la o zi, spre următoarea, cu aceiași pași împleticiți, amari, lugubri...

- ezitarea între exclamația de-a fi și întrebarea "până când?"...

05.11.2014

-4-

despre inimi frânte
nu poți vorbi,
poți doar plânge pe-ascuns...

despre inimi încătușate
nu poți visa, 
poți doar învăța durerea
să urle cu muțenia 
disperării din ADIO

despre inimi paralizate
de acordurile seci
ale simfoniilor cântate haotic
pe o singură coardă,  
nu poți gândi 
fără să nu mori puțin

despre inimi, 
nimic...
ele ne trăiesc pe noi, muritorii
și-apoi ne sunt...
atât.

04.11.2014

-3-

când palmele-mi miros de dor
și ploaie 
înghețată undeva
între lacrimă și nea...

când doar surâs găsesc în zbor
de evantaie
adunate cumva
între vis și aievea...

03.11.2014

-2-

inima asta rotundă
din care visele-mi pleacă concentric
direct spre causticele surâsuri 
cu care-mi pecetluiești plecările...

plecările astea amare
din care gândurile-și fac zăbală
spre înfrânarea zborului mierit
ce-l visează cu toate visele-deodată...

visele-astea prea lungi- 
rafale uscate de toamnă
schizofrenic de rătăcită,
antract al unei ierni
probabil ireal de nebună...

până la epuizarea inimii, 
până la tocirea plecărilor, 
până la disiparea viselor...

cerc vicios în care pendulez
a nimănui,
abstinentă sau apatică...

02.11.2014

-1-

febra degetelor de plumb
plimbându-se haotic pe corzile mucede
ale unui pian căzut în dizgrație...

capul meu, uriaș nor de cenușă
căzând pe umărul răstignit
într-o mângâiere îndepărtată și udă...

mâinile-astea rapace
cu care-ncerc îmbrățișarea de la zero
în neagră configurare neutronică
ce-mi bântuie mai nou, și tăcerile...



trezește-mă! mă-nfioară roua 
ce cade, în ploaie de plumb, 
din armele cu care-ți ornezi panoplia...

01.11.2014

GÂNDUL 991: priponește-mi Doamne caii, până la pământ, cu tot cu aripi, căci altfel îi voi da zărilor și-apoi îi voi urî că s-au lăsat încălecați de visele ce s-au dorit realitate, dar nu le-a fost să fie...!

GÂNDUL 992: îndumnezeirea sufletului se face numai prin lacrimă!

GÂNDUL 993: mă plimb prin plumbul toamnei, cu voluptatea pârguirii sufletelor la sorocul dragostei...

GÂNDUL 994: strălucirea venelor în asceză de tine...

GÂNDUL 995: corpus vile...

GÂNDUL 996: încă se scurg împrejur lacrimile de plumb ale totului, în bocete explodând până-n ochii cu care-ți privești, amăgit, înălțarea...

GÂNDUL 997: simt și uit, cu același extaz, intim și fals...

GÂNDUL 998: nu pot să fiu nici nimic, nici totul...sunt legătura între ceea ce nu am și ceea ce nu-mi doresc...

GÂNDUL 999: iartă-mă că n-am știut să-ți fiu!

GÂNDUL 1000: învață-ți Iubirea de a fi iubit!

GÂNDUL 1001: și-apoi, iartă-mi Doamne, toate gândurile!

31.10.2014

GÂNDUL 981: și iată cum, în visul pe care-l confund, poate, cu o realitate dorită, ființa mea ignobilă ia tot felul de forme: acum sunt ceață scurgându-mă dureros dintr-o improbabilă îmbrățișare, apoi sunt nor fugărit până la lacrimă de coșmarul unei ierni mult prea crude, ce-mi bate la porțile închise-ale inimii bolnave...și-apoi sunt pământ, otrăvit de slabele și neroditoarele recolte de singurătate, ce mi le coc la piept, spre desăvârșirea slabei ființe ce-mi sunt...

GÂNDUL 982: ce dacă m-auzi, dacă tot nu mă-nțelegi?

GÂNDUL 983: și brusc, de parcă m-aș fi operat de-o veche cecitate, ridic fruntea din viața asta anonimă pe care încerc a o desăvârși, și dobândesc limpedea cunoaștere a celor ce-mi sunt împrejur...exist împreună cu ei, anonimii ce-și duc timid existența la umbra tuturor copacilor, să nu-i afle lumina, căci i-ar durea...

GÂNDUL 984: ascult, înfricoșată că s-ar putea opri la vreun moment dat, căderea timpului, picătură cu picătură...

GÂNDUL 985: viața mea vegetativă, plină de supoziții care de care mai pitorească, mă face, în ultimul timp, să sufăr fără să simt, fără să gândesc, cu baterea tot mai seacă, mai nulă, a orelor ce-mi trec acum cu viteza luminii...trista mea cădere liberă...

GÂNDUL 986: fi-ți-aș lacrimă să-ți fiu, să-ți sap pe-obraz doar șoapte de dor!

GÂNDUL 987: în realitatea mea deja obosită, ești plăsmuirea viselor născute la umbra poveștilor nemuritoare cu care adormeam în altă viață...

GÂNDUL 988: ascetica mea viață, în ceea ce te privește...

GÂNDUL 989: abandonată nedefinit, unui Niciunde insipid, scăldată atonal de-o gălăgie de dorințe apatice...eu, fără mine și fără definiție...eu sec...

GÂNDUL 990: descoperind durerea de-a nu descoperi nimic împrejur...

30.10.2014

GÂNDUL 971: apocalipsa sufletului meu: singurătatea-mi, cu mult mai singură, acum, prin visele tale, întruchipându-mă din vălătuci de ceață...

GÂNDUL 972: citesc în lacrimi, și-mi pare că tot misterul iubirii ăsteia se destramă...nu-mi ești...nu-ți sunt...dar ce frumos visăm!

GÂNDUL 973: apropie-te măcar cu o secundă mai mult decât ai socotit că ar fi de ajuns să te iubesc! ... simți zbaterea inimii în dorință? mi-ești deja respirație...dar tu nu știi...

GÂNDUL 974: abandonarea voită a dorințelor, îmi provoacă, de fiecare dată, în afara unei crunte dureri fizice, un șoc disproporționat față de mine însumi: atât de naivă, încât să-mi mai permit încă, luxul de-a dori?

GÂNDUL 975: timpul...trecutul...două noțiuni abstracte gândului meu, dar care, nu știu încă prin ce mecanism atavic, moștenit în fiecare genă, îmi îndeasă în suflet, călușul amintirilor, care nu numai că mă amuțește instantaneu, dar mă face să mă simt în  propria mea inimă, ca un cerșetor cerșindu-mi mie însumi, zile...

GÂNDUL 976: înconjurată de un haos de lucruri de niciun fel...

GÂNDUL 977: semitonul cu care îmi treci de la a-mi fi, la improbabil, cu lejeritatea cu care-și poartă aripile, păsările în zbor...

GÂNDUL 978: bănuiești ravagiile ce mi le lași în urmă, cu șoaptele-ți din ce în ce mai reci?

GÂNDUL 979: dezgustul oboselii ce mă cuprinde pe măsură ce mă îndepărtezi...

GÂNDUL 980: nu-mi sunt, căci ți-am fost!... undeva, m-ai murit...

29.10.2014

GÂNDUL 961: deschizând fereastra spre mine însămi, reușesc să amân contemplarea perpetuei mișcări a vieții mele, spre, și dinspre visele sau dorințele mele...

GÂNDUL 962: în note lente, alungite a lacrimă, îmi cânt pe strune de argint, înfiorat de spasmodicele tăceri cu care-mi țes singurătatea, melodia obsesivă a despărțirii dintâi...

GÂNDUL 963: visul, acest creator de imposibilități...cât îl urăsc, pentru că mă face să realizez că nu există dor mai dureros decât dorul de lucruri sau oameni ce n-au existat niciodată...

GÂNDUL 964: cât trecut mort duc eu cu mine, de-a pururi agățat în fiecare circumvoluțiune, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare cotlon de suflet...esențe de pâine dumnezeiesc de caldă, mâini nefiresc de cald - mângâietoare, îmbrățișări până la lacrimă, miliarde de cuvinte, constelații întregi de vocale armonios rostite în declarații de dragoste..te iubesc..te iubesc...te iubesc...toate astea, niciodată trecute, transformate doar în surdă durere ce mă face să-mi fie clipa, o permanentă conjugare a dorului...

GÂNDUL 965: singurul lucru pe care l-am tot cerut vieții, a fost să facă în așa fel încât să treacă prin  mine fără să simt că mă atinge...am simțit însă tot... până la sânge...și a durut...încă doare...acum, nu mai cer nimic...nimic să-mi dea, poate așa nu doare...

GÂNDUL 966: împietrirea ultimei priviri cu care m-ai condamnat pe veci să te iubesc...

GÂNDUL 967:  obligată să trăiesc, fără putința de a mă rezuma doar la visare...

GÂNDUL 968: construcție estompată și muzicală e inima asta nebună, ce-mi poartă zilele spre undeva, unde aștept să se întâmple ceva, să întâlnesc pe cineva, cândva...nimic concret...îmi trebuie doar răbdare să le aflu pe toate...

GÂNDUL 969: sunt o formă de relief fără sens, în expansiune conștientă sau nu, spre Nicăieri...de mine se împiedică doar vântul, ploaia doar, mă mângâie, frigul doar, mă sărută...

GÂNDUL 970: mă reînnoiesc dureros în fiecare emoție ce nu-mi aparține...în căderea neliniștită a frunzelor ruginite, în petalele amorțite în culori pale, murinde, ale trandafirilor, în razele acum transparente și reci ale soarelui chinuindu-se să apună aproape dumnezeiește, spre neuitare...în vocea din amintiri, ce-mi mai șoptește încă, numele...în ruinele iubirilor trecute...în nefireștile tăceri ce-mi vin dinspre tine...mă ruinez, ca apoi să renasc mereu alta, mereu curată, mereu limpede...castel de nisip, la discreția oricui...

photo by Dan Răileanu

28.10.2014

GÂNDUL 953: îmi ninge letargic în sufletul deșirat pe la margini, cu fictive semne de întrebare...nimic nu e real în ninsoarea dinlăuntru...nici măcar punctuația...dar ninge sfânt, calm, continuu...ninge a poveste...

GÂNDUL 954: de câte ori plec din cuvinte, îmi rămân în urmă toate tăcerile dezaripate până la lacrimă...

GÂNDUL 955: matrița sărutului săpată în marmura rece a chipului palid, din ce în ce mai palid...departe, din ce în ce mai departe...e tot ce mi-ai lăsat moștenire pentru visele-mi din ce în ce mai singure...

GÂNDUL 956: azi fără consistență...mi-e alb...

GÂNDUL 957: atrocea iarnă a nemuririi noastre imaginare ne cade-n inimi din ce în ce mai abrupt...pe toate muchiile sufletului ne-atârnă atavice zăpezi...le-om duce mai departe, pe umerii reci, cale de încă o mie de vieți...blestem, sau binecuvântare?

GÂNDUL 958: păgânele ninsori ce cad haotic peste copacii încă strigând verde către toamna ce-i lasă în urmă goi, reci, uzi...

GÂNDUL 959: desăvârșite ninsorile ce-mi cad azi, din cer, în falduri înghețate, și-aștern, fără voia noastră, tăcute zăpezi, ce maine, vor fi maculate cu sufletele noastre nepăsătoare...

GÂNDUL 960: și dacă moartea este un alt început, viața de până-n ea, este un sfârșit?

27.10.2014

GÂNDUL 947: albastrul ezitant, dintr-o primă, prea repede ninsoare, a umplut cu rece pur toate dorurile, făcându-le subit, casante...

GÂNDUL 948: și deodată, totul e vag, amestec de cenușă și praf, vag, asemeni clipei ce pendulează haotic, indecisă între azi și mâine...

GÂNDUL 949: senzația ca totul e o eroare de calcul, că bat din aripi fără să mă mișc, ca o pasăre imaginară fără nume, pe un fără trup nezburând dintr-un gând nedorit, spre un vis negândit...

GÂNDUL 950: dacă îmi imaginez, VĂD...și-apoi, dintr-o dată, vederea mă face să fiu îngerul orb, care se bazează pe întuneric, pentru-a putea zbura...renasc din întunericul ce-mi înfricoșează toate simțurile, și asta-mi acutizează orbirea, până la culoare...acum știu: frica din negru, naște vederea...

GÂNDUL 951: coexist simbiotic cu sufletul ăsta amorf, fără putința de a-i depăși infinitul...

GÂNDUL 952: și-apoi, devin, trup și suflet, trista..

23.10.2014

GÂNDUL 944: viața sufletului meu este mereu o agitație în penumbra gândurilor...îmi pare că trăiesc într-un clarobscur continuu, niciodată sigură de ceea ce sunt sau presupun că sunt...

GÂNDUL 945: momente tot mai dese când visul mă abandonează și nu-mi mai sunt decât umbră...umbră...

GÂNDUL 946: în note ambigue cade ploaia asta, prelungită în nebunie latentă a tuturor simțurilor...

22.10.2014

GÂNDUL 941: ce aș fi fără umbră? simplu contur pentru a încadra ceva care îmi este, de multe ori, cu totul străin...sufletul...

GÂNDUL 942: îmbrățișarea - gest, metafizic aproape, sfârșit în imposibilitatea inimii de a continua să se bucure de-o angoasă plină de îndoieli...

GÂNDUL 943: recompun apusul ăsta, maiestuos ca o sângerie hlamidă regească, din zborurile negre,
croncănitoare, ale aripilor ce-și duc păsările spre cuib,
la-nnoptare...perpétuum móbile de toamnă... 

21.10.2014

GÂNDUL 935: teama ascunsă pe care o încerc în fața cuvântului scris, care nu are altă rațiune de a exista decât faptul ca există...

GÂNDUL 936: zile când parcă urcă din mine, ca și când ar veni din străfundul pământului până în ochii-mi străini mie câteodată, o angoasă insuportabilă, de parcă "a trăi " nu mai e un deziderat, ci o povară la alegerea mea...

GÂNDUL 937: peisaje incolore ale sufletelor monotone ce-mi intersecteaza uneori calea...

GÂNDUL 938: liniștea asta sedimentată în straturi livide, în care continui frenetic să sap, fără discernământ, automat și fără rost...

GÂNDUL 939: citesc în hieroglifele ciobite-ale stelelor, povești fără-nceput și fără de sfârșit - schizofrenic universul care ne viețuiește!

GÂNDUL 940: mulțumită, totuși, ca exist!

20.10.2014

GÂNDUL 927: și toate clopotele ce bat onomatopeic erorile de măsurătoare ale zilelor estimativ - depresive, ce-mi vor mai bântui încă o vreme, gândurile...

GÂNDUL 928: știu ca nu știu nimic...nu cutez și nici nu caut să știu mai mult...atât e sufletul meu de puțin, care-mi ajunge mie să simt și să aflu...

GÂNDUL 929: deșiratele vene ce mă alcătuiesc, îmi bat idolatru, a tine...

GÂNDUL 930: aplicând algebra trăirii, constat că diferența între mine și inima mea e fix acest suflet dezgolit, impudic atârnând la vedere...

GÂNDUL 931: domnește în visul meu mort, o pace neliniștită, iar calmul meu e făcut din resemnare...prea multă liniște bolnavă...

GÂNDUL 932: inventez trist, repetitiv, coconul în care, pe mine însumi, mă alcătuiesc...

GÂNDUL 933: disprețul meu extatic, temător deopotrivă, cu care încerc substanța nevăzută și neștiută la care să mă rog unui Dumnezeu iertător...

GÂNDUL 934: calmul banalității cu care mă înconjor, e decorul mucegăit, aproape distrus, în spatele căruia îmi ascund urletul de neputință...

19.10.2014

GÂNDUL 922: cohorte de îngeri rătăciți, înghesuiți până la refuz în trupul ăsta nevolnic, purtați în vârful degeratelor mâini ce-ncearcă iarăși, cu vârful degetelor, ambrozia cu care-și scaldă sărutul inima, iubind...

GÂNDUL 923: condamnată veșnic să-și poarte în noroaie nemaivăzutele culori, toamna renaște, de fiecare dată, mai puternică și mai dornică să ni se întipărească în amprentele pe care le lasă văzului nostru, frunzele-i murind...

GÂNDUL 924: paroxismul cu care durerile-mi străbat întunecatele oase, este direct proporțional cu setea abstractă, cu care aștept fiecare ploaie să-mi cânte sarabanda prin toate celulele însetate...

GÂNDUL 925: ascultă-mă Toamnă! îmi cresc iarăși melci pe palmele ude cu care-am mângâiat tristețile cailor înșeuați pentru zbor...mi-e căderea amânată din nou, cu târârea pe coatele reci, prin veșnicul adagio al lacrimilor tale...

GÂNDUL 926: niciodată aripi!

18.10.2014

GÂNDUL 916: metamorfozare dureroasă, ce mă scoate din apatia neîntâmplatelor vise, când devin, periodic, un amestec amorf de cuvinte întrerupte, topindu-se acid, în cocoșate note muzicale, refuzate de melodioasele dantelării cu care toamna asta-și țese norii...

GÂNDUL 917: umbrele astea descărnate și reci cu care-și trece ploaia lacrimile înghețate prin ape transfigurate de dor...

GÂNDUL 918: când nu mai simți decât ușurarea din coșmarul ce tocmai s-a dus, cărat, până la epuizare, de umerii gârbovi, căzuți în contemplație eternă în fața neputinței de-a zbura deodată cu lumina...

GÂNDUL 919: poate, asociată cu ploaia, aș putea umple interstițiile universului alternativ ce-l port abulic aproape, în ochii obosiți de liniștea în care-ți stau dinaintea-ți cu oasele albe de frică sau dor, Întâmplare...

GÂNDUL 920: marmorean rozariu cu care număr penitențele ce le mai am de ispășit, sunt zilele-astea ce se scurg la fel, trase parcă la indigo, până să m-ajung din urmă, și să mă revendic Timpului...

GÂNDUL 921: clepsidre în care se scurg, până la nechemare, candelele care-ți mai păstrează și-acum, căldura primei sau ultimei iubiri...niciodată pe cele dintre cei doi poli...

17.10.2014

GÂNDUL 915: și dintr-odată liniște...descompusă în unghiuri tăioase, ce-mi trec prin inimă ca un scalpel tocit în piatra îmbrățișărilor de rămas bun...

16.10.2014

GÂNDUL 905: preaplinul plecărilor tale adunate-n pumnul cu care-mi respiri ultima îmbrățișare, din care nu se mai nasc decât semne de întrebare...

GÂNDUL 906: amestecată-n sinapsele tale, îmi rescriu zborul în dantelatele loopinguri psihedelice prin visele tainice cu care-mi pictezi toate cuvintele de dragoste...

GÂNDUL 907: albastrele îmbrățișări cu care-mi dăruiești agonizantele zâmbete, ce mâine, fără tine, vor muri în rictusuri amare, ce-mi vor flutura, un timp, pe chipul fără culoare...

GÂNDUL 908: surdele game în care-mi reiterez sărutul ce nu mai știe notele înalte, răvășitoare, ale cântecului născut din dorurile toate, înmănuncheate în curcubeie transparente, de note solare...

GÂNDUL 909: redă-mă îmbrățișării tale pure, ca astfel, să renasc în formă de scoică ce-ți păstrează în valuri de cântec, toate amprentele cu care descopereai înfrigurat, trupul în prea lungă așteptare!

GÂNDUL 910: prelungește-mi ziua cu toate bătăile de inimă ale neîntâmplatelor săruturi visate-n liniștea despărțirilor!

GÂNDUL 911: străinele clipe interpuse abrupt, până aproape de cangrenă, între surâsul meu dorind, și mâinile tale, mângâind...

GÂNDUL 912: evidența cu care-mi gestionez dorurile, alambicat amestec de suflet, inimă pulsând în roșu haotic, și fluturi agonizând între pliuri de nuclee care-ți păstrează până la plus infinit, toată ființa...

GÂNDUL 913: mi-ai ruginit în ochi toată culoarea bătăilor de suflet bolnav de toamnă acut amestecată cu ploi neplouate...

GÂNDUL 914: înzăuatele vise ce-mi pleacă tot mai des, în galop sălbatic, necontrolat, spre câmpiile ce le-ai sădit pe toate, cu vise despre NOI...

13.10.2014

GÂNDUL 899: decojită pâna la smirnă, inimii i-ar fi aproape liniște, dacă nu i-ar arde în ventricul, pecetea sărutului...

GÂNDUL 900: cu nopțile toate răsfrânte în muchiile privirii, m-apropii vertiginos, aproape în psihedelică uitare, de pacea închinării inimii...

GÂNDUL 901: din sarea lacrimilor săpate în toate comisurile zâmbetelor, învăț să înalț pilaștri pe care să-ți poți sprijini mâinile împreunate-n vis nenăscut...

GÂNDUL 902: pocăința penitențelor gândului, improbabil arse în combustie spontană, n-ar limpezi în veci ceața întrebărilor, de n-ar exista îndoiala, ca scut, necunoașterii...

GÂNDUL 903: stranie maladie ce mă transformă în masă inertă, sufocantă, și-mi usucă din fașă neînmuguritele, prea întârziatele surâsuri...

GÂNDUL 904: postum - prelungirea caleidoscopică până la nemurire, a cuvintelor împerecheate în rime, cu ele însele, spre desăvârșirea eternă a celui ce dăruiește suflet până la epuizare...