ne rime...

în câte nopți împarți o zi

și-n câte zile, o secundă?

în câte lacrimi un cuvânt

și-n câte vise o minune?

în câte stele-mparți genunea

și-n câte-mbrățișări, o umbră?

în câte zbateri un nezbor

și-n câte vorbe-un nesurâs?

în câte rime scrii un vers

și-n câte vieți împarți o moarte?

în câte semne scrii cu fum

pe cerurile mele toate?

în câte inimi spargi sărutul

și-n câte nechemări, un ochi?

în câte răni împarți o limfă

și-n câte aritmii, un somn?

jurnal 29,02,2016

canon în dor major și trist,

scris curgător pe o clepsidră,

mă trece rece, anticrist,

mă necuprinde ca o hidră

și mă ascunde-n avatare

prin care mor câte puțin,

și-n care cheia sol răsare

să cad'-apoi în dor meschin...

mă cântă luna-n dungi pustii

mă urlă lupii a târzie,

și-mi sunt culorile prea vii,

și-mi cade lumea-n afazie...

canon în dor major și trist

scris curgător pe o clepsidră

cântat absurd de-un pianist

nebun și trist de-atâta verde...

jurnal, ziua 28,02,2016

și nu mai sunt nimic din ce-ai știut...

sunt zbor amar, în unghiuri obosite,

sunt trunchi scobit și sec,

sunt pasăre nebună, căzând, în loc să zbor....

și nu mai pot nimic din ce-am putut,

pot doar să urlu mut, și-apoi să mor,

pot să cuprind tot negrul din văzduh

să-l pun în lanț, să-mi plângă numai mie,

pot tot ce n-aș fi vrut să pot,

pot dor durând,

pot lacrimi-râuri, 

pot ne-gând...

și nu mai vreau nimic din ce-aș fi vrut

vreau doar pământ să-mi fie peste vise,

vreau doar cenușă-n inimă să bat

și să pulsez genuni prin vene seci,

nezise...

și nu mai sunt

și nu mai pot, 

și nu mai vreau, 

le-am obosit pe toate, 

încercând...

jurnal, ziua 27,02,2016

bat clopote ucise, onomatopeic,

erorile de suflet dintr-un cald nezbor,

bat inimile noastre într-un ritm dispneic

și-aproape mor, pe-o tristă cheie sol, de dor...

bat lacrime căzute goale,-n contemplare

din ochi decolorați și tulburi de-amintiri,

bat toate repetat, în mută nechemare,

 în tandre despărțiri, în sute de dormiri...

bat clopote ucise, onomatopeic

bat lacrime căzute-n anti ritm, dispneic…

jurnal, ziua 24,02,2016

câtă viață ți-ar mai trebui

să-mi fii iar respirație?

cât vis ai mai dori, neterminat,

să-mi bântui elizeu, suspinul?

cât dor durând,

 urlând, 

plângând 

ne-ar trebui 

să-mpreunăm lumina-n nopți târzii, 

și-apoi să ne bântuim euforic,

psihotic,

psihedelic

până la căderea din raiul

care ne-naripa

într-o geneză oarecare,

nenăscută,

neapărată?

câtă viață ți-ar mai trebui?

jurnal, ziua 04.02.2016

daca vreodata voi

putea

daca vreodata voi

uita

daca vreodata voi

iubi

daca vreodata voi 

chema

sa fii acolo

ca-n prima zi...