jurnal, ziua 06,01,2015

- dimineața cu luna-nghețată-n naufragiul oglinzilor sparte de colții luminii încremenite în convergența geroasă a unui început diamantin de ianuarie...

- pietre care plâng, în urma tălpilor de plumb târâte prin pajiștea ruginită a sufletelor ce mi-au tranzitat inima...

- naufragiul oglinzilor sparte, de prea multă frumusețe nehotărându-se să-mi fie...

sau să moară apoteotic pe-un chip obosit, transparent...

- puținul zâmbetului, amestecat în imensitatea năucitoare a gerului ce mă-nconjoară aprig încă, pentru încă un timp, ar da, prin ridicare la puterea tu, aproape-un infinit... abstractă viziune...

- bate pământul din picior, sălbatic înzăuat de alb, și-așteaptă să renască viguros, prin crudul ierbii năucitoare...

- cu degetele închegate nebunește-ntr-o mângâiere ce ți-o dorești eternă...

- până la contopirea cu visele tale, transcend coloidal printr-o lume absurdă, din care nu mai înțeleg nimic, în afară de gălăgia despletită a despărțirilor...

- pleoape lichide, cu care lumina m-acoperă peste noapte, și-mi lasă în gânduri numai ploaie, degenerând într-o improbabilă ninsoare...

jurnal, ziua 04,01,2015

cum stă lacrima la tine? unde are loc, printre atâtea tăcute, rugoase respirații, ce-ți mușcă din plex, până la urlet? 

plângi... respiră cu toate lacrimile deodată, până-ți aerisești globulele ce-i poartă numele prin vene...
plângi... zâmbești cu irișii amorțiți de lumina prea dintr-o dată, care-ți înnoadă surâsul pe buze... 
plângi... întinde brațele amorțite de la umeri de neputința acelui minus infinit, în care te-ai condamnat la perpetue plecări, și simte aerul cald pe care-l împrăștie în juru-ți, inima lui...
plângi... azi e acel mâine din care ieri îți clădeai fantomatice lire, să cânți cenușiu toată tăcerea crescută-n degetele strânse a-nchinăciune ... 
plângi... noaptea e făcută acum doar pentru vis, ca tratament alopat amputării sărutului , astfel încât, puțin câte puțin, să înflorească și sârma ghimpată a cuibului în care-ai ghemuit sufletul gol... 
plângi... singurătatea e acum doar un simulacru, pentru a-ți păcăli inima cu fanteziile în care-ți plimbai, fericit, inorogii din visele ei... 
plângi... până-ți despoi toate lacrimile de gravitație, și-atunci vei deveni defectiv de singular... 

cum stă lacrima la tine? alunecând spre surâsul îngerilor, ca și a mea? curgând dinspre căușul palmelor lui, spre comisurile tale?

cum stă lacrima la tine? în precar echilibru pe-un colț de geană amară? sau dând din aripi, aproape lasciv, într-un etern zbor împiedicat, prins în lațuri, de-un gând?

cum stă lacrima la tine?... în ecou permanent, numelui meu...

photo by Mirela Bighigeanu

jurnal, ziua 02,01,2015

- trupul cuvântului, mușcat avid  de sufletul desțelenit, și-apoi aruncat spre cunoașterea lui, goală până la senzația de vers, omului sfânt... cititorului...

- necuprinsa cenușă în care ard toate amintirile neiubirilor de peste viață...

- transparentele gesturi cu care iți înfășori lumina tulbure a viselor, de-a lungul sfâșietoarelor mângâieri cu care-ți începi dragostea...

- geamătul moliilor presat în inertele felinare nocturne... funebră senzație de gol înfipt cu patimă, până la nebunie, în nopțile prea reci, prea lungi...

- și-apoi, cuprinși de delirul sărutului germinal, învățăm pe de rost răsuflarea sacadată a inimii în irațională sentință la veșnicie...

- de sub tropotul cailor sălbatici ce-alergă nebuni prin sângele pe care mi-l port intrinsec venelor prea curând ruginite, să culegem foșnitoarele petale ale tăcerilor murite ieri, când nu mă mai iubeai... să facem vrăji de legare a minutelor în care n-o să-ți mai fiu, într-un mâine...

- teorema îmbrățișării: TU, la puterea sărut...

jurnal, ziua 01,01,2015

- preaplinul absolutului din care încerc migrarea forțată spre umana clipă  ce definește prezentul... suntem, până la urmă, muritori... murim în fiecare secundă trecută, levităm preț de o clipă în secunda prezentului, și știm sigur, fără drept de apel, că vom muri în secunda ce va fi să vină...

- pactul efemer, făcut cu o inimă dorindu-și bătăile veșnice, ține fix o viață...apoi totul devine neant...

- fericirea te înlănțuie în cercuri concentrice.... depinde de tine să fii în cercul cel mai apropiat sufletului tău... oscilația între câmpurile ei, te va transforma în zâmbet, să crezi, sau în pasăre, să zbori...adeseori, în lacrima obligatorie limpezirii sufletului...

- complotul vertebrelor care te clădesc, spre abandonarea ta durerii, ce  bântuie din ce în ce mai feroce... și-n loc să plutești, te vei scurge târâș printr-o albie forțată, ce n-o recunoști aparținându-ți...

- cu toate astea, sculptez în bucata asta amorfă de dorință, și-ncerc să reclădesc liniștea în care viețuiam odinioară, când gândurile mele n-aveau limită, și zborul mi-era spre plus infinit...

- m-am dat, cu o conștientă inconștiență, fluturilor...să mă zboare prin sufletul tău...

jurnal, ziua 31,12,2014

- încercând să transform gândul în cerc, oniric vorbind, am reușit doar să preschimb tăcerea îmbrățișării într-un binecuvântat sărut... și-acum ninge în liniște, cu liniște... gândul e doar un cerc înghețat pe margini... de-atâta sărut sacrificat despărțirilor ce m-au bântuit...

- atingerile toate strânse buchet, la colțul înflorit al inimii...

- răsuflarea îngerilor de-a dreapta, mâna ta, de-a stânga... ce-i mai lipsește inimii să zboare?

- fără atâta întuneric, lumina nu mi-ar străluci în ochi, privindu-te...

- de s-ar putea cânta, toate cuvintele-astea ar fi supremul cântec al îngerilor muți ce ne bântuie sufletele încarcerate în note muzicale neștiute, neauzite...

- recviem trecutului: oda caldă a palmelor îmbrățișând pe de-a-ntregul, inima asta bătând haotic a tine...

jurnal, ziua 28,12,2014

- adună-mă noapte,-ntre aripile-ți desfrunzite, și pune-mi zăbală de foc zborului abia-nceput, să nu mai doară...

- pecete de roșu peste sângele curgînd prea curând, prea sărac, spre neființa ce-așteaptă obolul de carne...

- privesc sec, până la demență aproape, chipurile ce-mi trec impasibile, mute și reci pe lângă coasta cu care-mi numeai sufletul " minune ", și-apoi m-amestec în cenușa cu care-ți cerni zăpada tristă, fără-nceput și fără de sfârșit... spre împietrire...

- când cântă inima a zăpadă, de bucuria necuprinsului alb ce-mi doarme în fiecare cuvânt de iubire: alb de îngeri revărsându-se-n visul abia născut... alb de zâmbet pe chipul tău, privindu-mă... alb de degete-mpletite... alb de sărut cald- cuvântător în note cristaline... alb de suflet dansând nebunește pe-o singură notă muzicală: TU...

jurnal, ziua 25,12,2014

- vise coloidale, alb-îngrozite, în care rătăcesc fără centru de greutate, în echilibru grotesc, alambicat, de marionetă-nțepenită-n frânghii...

- efemerele secunde, ce-mi anulează bucăți întregi din mine, lăsându-mă nenăscută, la margine de timp nou, neștiut, neînțeles, neîntâmplat...

- renaștere și moarte, deopotrivă, cu fiecare secundă ce mă trece, cu fiecare secundă ce mă-nvie...

- ascetice popasuri prin gândurile tale, spre luminarea întunericului dulce-amar de crisalidă veșnic înfășurată-n mătasea tăcerii...

- prea bătrână să zbor, prea tânără să cad...

- incoerența gândurilor delirante... gânduri de vânt... gânduri din resturi de priviri, de cuvinte, de liniște... obosite și apatice până la splendida lor anulare...