GÂNDUL 981: și iată cum, în visul pe care-l confund, poate, cu o realitate dorită, ființa mea ignobilă ia tot felul de forme: acum sunt ceață scurgându-mă dureros dintr-o improbabilă îmbrățișare, apoi sunt nor fugărit până la lacrimă de coșmarul unei ierni mult prea crude, ce-mi bate la porțile închise-ale inimii bolnave...și-apoi sunt pământ, otrăvit de slabele și neroditoarele recolte de singurătate, ce mi le coc la piept, spre desăvârșirea slabei ființe ce-mi sunt...
GÂNDUL 982: ce dacă m-auzi, dacă tot nu mă-nțelegi?
GÂNDUL 983: și brusc, de parcă m-aș fi operat de-o veche cecitate, ridic fruntea din viața asta anonimă pe care încerc a o desăvârși, și dobândesc limpedea cunoaștere a celor ce-mi sunt împrejur...exist împreună cu ei, anonimii ce-și duc timid existența la umbra tuturor copacilor, să nu-i afle lumina, căci i-ar durea...
GÂNDUL 984: ascult, înfricoșată că s-ar putea opri la vreun moment dat, căderea timpului, picătură cu picătură...
GÂNDUL 985: viața mea vegetativă, plină de supoziții care de care mai pitorească, mă face, în ultimul timp, să sufăr fără să simt, fără să gândesc, cu baterea tot mai seacă, mai nulă, a orelor ce-mi trec acum cu viteza luminii...trista mea cădere liberă...
GÂNDUL 986: fi-ți-aș lacrimă să-ți fiu, să-ți sap pe-obraz doar șoapte de dor!
GÂNDUL 987: în realitatea mea deja obosită, ești plăsmuirea viselor născute la umbra poveștilor nemuritoare cu care adormeam în altă viață...
GÂNDUL 988: ascetica mea viață, în ceea ce te privește...
GÂNDUL 989: abandonată nedefinit, unui Niciunde insipid, scăldată atonal de-o gălăgie de dorințe apatice...eu, fără mine și fără definiție...eu sec...
GÂNDUL 990: descoperind durerea de-a nu descoperi nimic împrejur...
GÂNDUL 971: apocalipsa sufletului meu: singurătatea-mi, cu mult mai singură, acum, prin visele tale, întruchipându-mă din vălătuci de ceață...
GÂNDUL 972: citesc în lacrimi, și-mi pare că tot misterul iubirii ăsteia se destramă...nu-mi ești...nu-ți sunt...dar ce frumos visăm!
GÂNDUL 973: apropie-te măcar cu o secundă mai mult decât ai socotit că ar fi de ajuns să te iubesc! ... simți zbaterea inimii în dorință? mi-ești deja respirație...dar tu nu știi...
GÂNDUL 974: abandonarea voită a dorințelor, îmi provoacă, de fiecare dată, în afara unei crunte dureri fizice, un șoc disproporționat față de mine însumi: atât de naivă, încât să-mi mai permit încă, luxul de-a dori?
GÂNDUL 975: timpul...trecutul...două noțiuni abstracte gândului meu, dar care, nu știu încă prin ce mecanism atavic, moștenit în fiecare genă, îmi îndeasă în suflet, călușul amintirilor, care nu numai că mă amuțește instantaneu, dar mă face să mă simt în propria mea inimă, ca un cerșetor cerșindu-mi mie însumi, zile...
GÂNDUL 976: înconjurată de un haos de lucruri de niciun fel...
GÂNDUL 977: semitonul cu care îmi treci de la a-mi fi, la improbabil, cu lejeritatea cu care-și poartă aripile, păsările în zbor...
GÂNDUL 978: bănuiești ravagiile ce mi le lași în urmă, cu șoaptele-ți din ce în ce mai reci?
GÂNDUL 979: dezgustul oboselii ce mă cuprinde pe măsură ce mă îndepărtezi...
GÂNDUL 980: nu-mi sunt, căci ți-am fost!... undeva, m-ai murit...
GÂNDUL 961: deschizând fereastra spre mine însămi, reușesc să amân contemplarea perpetuei mișcări a vieții mele, spre, și dinspre visele sau dorințele mele...
GÂNDUL 962: în note lente, alungite a lacrimă, îmi cânt pe strune de argint, înfiorat de spasmodicele tăceri cu care-mi țes singurătatea, melodia obsesivă a despărțirii dintâi...
GÂNDUL 963: visul, acest creator de imposibilități...cât îl urăsc, pentru că mă face să realizez că nu există dor mai dureros decât dorul de lucruri sau oameni ce n-au existat niciodată...
GÂNDUL 964: cât trecut mort duc eu cu mine, de-a pururi agățat în fiecare circumvoluțiune, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare cotlon de suflet...esențe de pâine dumnezeiesc de caldă, mâini nefiresc de cald - mângâietoare, îmbrățișări până la lacrimă, miliarde de cuvinte, constelații întregi de vocale armonios rostite în declarații de dragoste..te iubesc..te iubesc...te iubesc...toate astea, niciodată trecute, transformate doar în surdă durere ce mă face să-mi fie clipa, o permanentă conjugare a dorului...
GÂNDUL 965: singurul lucru pe care l-am tot cerut vieții, a fost să facă în așa fel încât să treacă prin mine fără să simt că mă atinge...am simțit însă tot... până la sânge...și a durut...încă doare...acum, nu mai cer nimic...nimic să-mi dea, poate așa nu doare...
GÂNDUL 966: împietrirea ultimei priviri cu care m-ai condamnat pe veci să te iubesc...
GÂNDUL 967: obligată să trăiesc, fără putința de a mă rezuma doar la visare...
GÂNDUL 968: construcție estompată și muzicală e inima asta nebună, ce-mi poartă zilele spre undeva, unde aștept să se întâmple ceva, să întâlnesc pe cineva, cândva...nimic concret...îmi trebuie doar răbdare să le aflu pe toate...
GÂNDUL 969: sunt o formă de relief fără sens, în expansiune conștientă sau nu, spre Nicăieri...de mine se împiedică doar vântul, ploaia doar, mă mângâie, frigul doar, mă sărută...
GÂNDUL 970: mă reînnoiesc dureros în fiecare emoție ce nu-mi aparține...în căderea neliniștită a frunzelor ruginite, în petalele amorțite în culori pale, murinde, ale trandafirilor, în razele acum transparente și reci ale soarelui chinuindu-se să apună aproape dumnezeiește, spre neuitare...în vocea din amintiri, ce-mi mai șoptește încă, numele...în ruinele iubirilor trecute...în nefireștile tăceri ce-mi vin dinspre tine...mă ruinez, ca apoi să renasc mereu alta, mereu curată, mereu limpede...castel de nisip, la discreția oricui...
 |
| photo by Dan Răileanu |
GÂNDUL 953: îmi ninge letargic în sufletul deșirat pe la margini, cu fictive semne de întrebare...nimic nu e real în ninsoarea dinlăuntru...nici măcar punctuația...dar ninge sfânt, calm, continuu...ninge a poveste...
GÂNDUL 954: de câte ori plec din cuvinte, îmi rămân în urmă toate tăcerile dezaripate până la lacrimă...
GÂNDUL 955: matrița sărutului săpată în marmura rece a chipului palid, din ce în ce mai palid...departe, din ce în ce mai departe...e tot ce mi-ai lăsat moștenire pentru visele-mi din ce în ce mai singure...
GÂNDUL 956: azi fără consistență...mi-e alb...
GÂNDUL 957: atrocea iarnă a nemuririi noastre imaginare ne cade-n inimi din ce în ce mai abrupt...pe toate muchiile sufletului ne-atârnă atavice zăpezi...le-om duce mai departe, pe umerii reci, cale de încă o mie de vieți...blestem, sau binecuvântare?
GÂNDUL 958: păgânele ninsori ce cad haotic peste copacii încă strigând verde către toamna ce-i lasă în urmă goi, reci, uzi...
GÂNDUL 959: desăvârșite ninsorile ce-mi cad azi, din cer, în falduri înghețate, și-aștern, fără voia noastră, tăcute zăpezi, ce maine, vor fi maculate cu sufletele noastre nepăsătoare...
GÂNDUL 960: și dacă moartea este un alt început, viața de până-n ea, este un sfârșit?
GÂNDUL 947: albastrul ezitant, dintr-o primă, prea repede ninsoare, a umplut cu rece pur toate dorurile, făcându-le subit, casante...
GÂNDUL 948: și deodată, totul e vag, amestec de cenușă și praf, vag, asemeni clipei ce pendulează haotic, indecisă între azi și mâine...
GÂNDUL 949: senzația ca totul e o eroare de calcul, că bat din aripi fără să mă mișc, ca o pasăre imaginară fără nume, pe un fără trup nezburând dintr-un gând nedorit, spre un vis negândit...
GÂNDUL 950: dacă îmi imaginez, VĂD...și-apoi, dintr-o dată, vederea mă face să fiu îngerul orb, care se bazează pe întuneric, pentru-a putea zbura...renasc din întunericul ce-mi înfricoșează toate simțurile, și asta-mi acutizează orbirea, până la culoare...acum știu: frica din negru, naște vederea...
GÂNDUL 951: coexist simbiotic cu sufletul ăsta amorf, fără putința de a-i depăși infinitul...
GÂNDUL 952: și-apoi, devin, trup și suflet, trista..
GÂNDUL 944: viața sufletului meu este mereu o agitație în penumbra gândurilor...îmi pare că trăiesc într-un clarobscur continuu, niciodată sigură de ceea ce sunt sau presupun că sunt...
GÂNDUL 945: momente tot mai dese când visul mă abandonează și nu-mi mai sunt decât umbră...umbră...
GÂNDUL 946: în note ambigue cade ploaia asta, prelungită în nebunie latentă a tuturor simțurilor...
GÂNDUL 941: ce aș fi fără umbră? simplu contur pentru a încadra ceva care îmi este, de multe ori, cu totul străin...sufletul...
GÂNDUL 942: îmbrățișarea - gest, metafizic aproape, sfârșit în imposibilitatea inimii de a continua să se bucure de-o angoasă plină de îndoieli...
GÂNDUL 943: recompun apusul ăsta, maiestuos ca o sângerie hlamidă regească, din zborurile negre,
croncănitoare, ale aripilor ce-și duc păsările spre cuib,
la-nnoptare...perpétuum móbile de toamnă...
