- pierdută în infinitul de ieri, visând la infinitul de mâine, rătăcesc, oarbă, fără direcție... și-aștept...
- ne-om despărți mâine, după ce vom muri toate zâmbetele, condamnate perpetuu la uitare... numai lacrimile vor rămâne să ne-amintească iubirile...
- descompunerea clipei în descărnate secunde, depășind prezentul ăsta efemer ce-și lasă în urmă trecut înghețat în amintiri...
- mă știi de când dansam cu frunzele toate, te știu de când îmi ningea cu vise pe pleoape...mă știi de când zâmbeam acrostih, pe muchii tăioase de săruturi, de teamă să nu-ți tulbur numele... te știu...
- cer zdrelit în fuioare de nori, ca din spatele gratiilor unor suflete mereu carcere viselor...
- oarecum cald, în lumea mea rece, e numele tău, reverberat prin pereții inimii încolțite în cecitate veșnică...
- strigoi ce-ai fost...și-acum umbră veșnicului sărut rătăcit pe buze reci...
- și iar nu știu să fiu conformă cu ce se întâmplă... și iar nu înțeleg frumusețea cu care-mi zâmbesc oamenii...respir printre urări de fericire, abulic, până se vor sfârși zilele acestui an muribund... înconjurată de prea multa fericire comercială și falsă, îndrăznesc să-mi duc atipicul trai zilnic, într-o oarecare stare de nefericire fericită...
 |
| photo by Mihai Florea |
- dimineți, cu lumină incipientă, strigând obsedant, în dialecte absurde, la luna ce-și târăște întunericul pe cocoașe de zori intrinseci zilei ce stă la pândă, cu ochi goi...
- clipa când încep să gândesc cu mâinile, semn ca-mi rămân cuvintele mici și nu-mi mai traduc stările...și-atunci tac dinlăuntru spre înafară...
- și-apoi brusc, căderea devine zbor... preț de un anotimp, zbori fără să mai crezi în ceva... doar pentru plăcerea sentimentului că-ți umpli toate golurile cu aripi zburânde...
- cu nisipul din clepsidre înghețat în guri hulpave, ce-mi rup din toamna murită și rostogolită amar în cadavre de vise despre mine, copil...
- când inima împletește curcubeie doar ca tratament pentru ventricolul secat de tine, tăcând abisal... așa se naște zâmbetul ambiguu, cu muchie de lacrimă...
- dor veros, lipsit de scrupule, cu care-mi acopăr tăișul singurătății, ca armă cu care-mi secer toate visele... și-apoi ascult cum încolțește inima a salcie...
- căuș obosit, din sufletul meu bucățit și-al tău, amurgit în nemângâiere... să ne fie sete mereu, infinit și abstract...
- pentru moment, aș vrea să jur că sunt infinit... infinit zâmbet amestecat cu ploaie, infinită lacrimă alunecându-ți pe obrazul mierit de săruturi - peceți, infinit zbor cu tine de mână până-n imposibil posibil, infinit vis pe care-l visez în brațele-ți leagăn, infinită dulceață din amarele toamne trecute în fuga cailor sălbatici, infinită primăvară adăugată vârstei ce nu suferă de circumstanțe atenuante, infinit gând absent de gând, infinit, aparent finit, între mâinile astea, ce te nasc pentru a mia oară, din lutul dorințelor nedorite...
- gânduri de spus doar în gând...
- gustul cuvintelor dulci, cum s-ar simți în papile?
- aș putea să mă închin la icoana privirii cu care m-ai petrecut, fără să doară?
- lacrimi rămase nezidite-n riduri... corolar tristeții cu care-și fac penitență celulele care încă te strigă...
- răscolire periodică în groapa din suflet, după infinitul ce-l bănuiesc ascuns pe-acolo, în așteptarea nemuririi trupului muritor... prelungă așteptare finită, dorindu-se fără margini...
- adăpostită sub umbra golgotei răstignirii cuvintelor care mă definesc, de teama ciobirii sufletului de lut ce-l port, de aripi târât, prin colbul anost al Trecerii...
- sihăstria gândurilor, ce comoară omului care știe simți!
- amăgită... cu ploaie neghioabă... de-o iarna improbabil venită, parcă pe furiș...
- ține-mi Doamne, sufletul aproape...
- spaima pe care mi-o produce capacitatea mea de a-mi presimți angoasele...
- insațiabila dorință de a fi mereu aceeași și mereu alta...măcinare obsedantă, inexplicabilă...
- iubirea e o predică, ce te miruiește cu darul de a-l vedea, și-ți face rozariu din visele toate, rozariu pe care mai apoi, înșiri toate deznădejdile neîmpărtășirii ei... și mori din nou, singur...
- a simți- corvoada inimii de a-mi purta în veșnică penitență, neînțelesele sincope ce mă găsesc în punctul culminant al cunoașterii celor din jur...
- cu vitraliile sufletului în continuă restaurare, în speranța că vor mai străluci măcar o dată...
- m-am supus tăcerii, și-acum îmi urlă în nemângâieri și-n necuvinte, toate plecările, toate lacrimile, toate numele tale cu care te strigam în vis...
- eu însumi îmi sunt pe dinlăuntrul neîntâmplatelor apusuri, apusul cel mai sec...
- estetica urâtului văzută în cele mai clare oglinzi: ochii mei, din care-ai plecat pentru totdeauna... azi sunt urâtă până la conștiența inconștientă a sufletului sec...
- îngrozitoarea-mi ignoranță a rugăciunii, fi-va-mi iertată... mi-e inima amputată de dor!
- nesătulele oase ce-și cer liniștea...cu ce să le-amăgesc? cu înc-o plecare?
- cred ca aparțin unor universuri care posedă sisteme de spațiu și de timp diferite... faptul că nu mai pot dori, este o adevărată suferință... asumată...
- fără importanță, azi, cuvintele... ochii, doar, au vorbit!
- iarna asta începută pe cadavre de verde încă neîngropat...
- binecuvântarea mută, din vârful degetelor miruite de săruturile apuse, pe care mi-o dăruiești, încă, în fiecare vis în care continui să te am, ca la-nceput...
- jertfa trufașă, amară chiar, pe care toamna își scrie scena finală, de dinaintea căderii cortinei în spatele căreia va muri pentru încă un anotimp, pentru încă un timp...
- leneșa pleoapă în zbatere, murindă ca o aripă de molie, acoperindu-ți ca un stigmat, trecerea și sărutul...să nu mi te mai știe nimeni...
- în cadențe metalice, piezișe, mă ninge iarna asta din care nu mai înțeleg nimic: azi ne plânge cu lacrimi de toamnă nebună și rece...
