jurnal, ziua 26,02,2015

- îmbrățișată-n necuvinte, alunec aproape imaterial, până-n miezul cald, ce mă definește... îmi fac loc cu coatele-obosite, prin frunzișul ostenit al coastelor împietrite-n așteptarea cu care să-mi chemi la apel, nesomnul... învăț liniștea pe de rost, câte puțin... și ea mă-nvață pe mine... m-amestec cu carnea ce nu mă are, decât la nivel superficial de epidermă tristă și-nfricoșată... îmi învăț genunchii înmugururirea spre suflet, și-i plimb melancolic, prin vise despre dorurile decedate-n cursa cu mine... 
... mi-e în sfârșit, liniște cu mine!

... la capătul mâinii mele sunt, neapărat, eu!