jurnal, ziua 23.03.2016

eu am plecat demult înspre pustiu,

cu aripile rătăcind prin vise seci,

am rătăcit abrupt, un zbor să-ți fiu,

dar am sfârșit absurd și gol în șoapte reci,

în șoapte mute, răscusute 

și răsucite-acid în triste amintiri,

în necuvinte gri, sau în cucute

băute sec de îngeri la nunta fără miri

și-am căutat Uitare să îți fiu

să nu te doară nevisele pierdute

prin lupanarul gândului pustiu

ce-ți bântuie nelumea-n rime nevăzute

jurnal, ziua 09.03.2016

melcii, melcii cu precădere parcă rup bucăți primăvara asta ce stă la pândă dup'-o iarnă, după un gând, dup'-o lacrimă... exodul ăsta trist, sinucigaș de trist al lor, când ploaia-i trimite-n agonice plecări din pașii mei goi spre pașii tăi cruzi, lungile lor chimii unghiulare lăsate ofrandă drumului, norul ce cade crud în cochilii smucite, parcă, cenușei cu care mă lăsai uitărilor...

... și-apoi,

iarba

ce nu-i mai primește...

și le e niciunde nicăieri

și le e nimic,

și le e greu 

ca muntelui clădindu-se 

de unul singur,

melcii, melcii cu precădere,

care se sinucid idolatri ploii ce-i gonește

dinspre nimic

spre nicăieri,

cine să-i vrea?

cine să-i caute?

jurnal, ziua 02,03,2016

îți desenez pe față cu ploaie nebună

și iar poveștile-s pierdute în suspine,

și-n picioarele goale

cu care umblu astenic
într-un plie sinistru

și cu gelznele încremenite nefiresc
a neașteptare și-a nesupunere,

încerc galopul disperat 

al secundelor în clepsidre...

îți desenez pe față cu ploaie acidă
și-apoi

cu vise terminate brusc în embolii,

cu brațele-astea
 paralizate-n imbrățișări tardive...

și blues-ul e mai negru fără tine

și glasul e mai mut ca noaptea

și toate răspunsurile mor ascetic

în semne de-ntrebare...

o fi iarnă în rai? dar ger, o fi?

și-om sta desculți în zăpezi?

și-om desena pe fețe cu săruturi,

sau cu ploi?

dar lacrimile-or mai durea?

dar muzica ne va mai dansa cumva?

o fi iarnă în rai? dar cer, o fi?
dar nesărut ne-or da pe săturate?

photo by Andreea Gogu

jurnal, ziua 01,03,2016

întinde-ți mâinile-a cruce,

dureros de absurd,

apoi închină-te tandru,

mut până la tămâie

și roagă-mă surd

să-nfloresc a spin...

voi renaște-n cenuși străvezii

numai să-ți cânt încă o dată

a inimă

și-apoi să mor iar, 

icoană...