melcii, melcii cu precădere parcă rup bucăți primăvara asta ce stă la pândă dup'-o iarnă, după un gând, dup'-o lacrimă... exodul ăsta trist, sinucigaș de trist al lor, când ploaia-i trimite-n agonice plecări din pașii mei goi spre pașii tăi cruzi, lungile lor chimii unghiulare lăsate ofrandă drumului, norul ce cade crud în cochilii smucite, parcă, cenușei cu care mă lăsai uitărilor...
... și-apoi,
iarba
ce nu-i mai primește...
și le e niciunde nicăieri
și le e nimic,
și le e greu
ca muntelui clădindu-se
de unul singur,
melcii, melcii cu precădere,
care se sinucid idolatri ploii ce-i gonește
dinspre nimic
spre nicăieri,
cine să-i vrea?
cine să-i caute?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu