pactul cu nemurirea
se naște în clipa
în care începi să te rogi
de tine
să ierți încă o dată
păcatul
de-a fi muritor...
penitența
începută amar
în vârful aripilor nezburătoare
necuvântătoare
și reci
mă bântuie,
mă clatină,
mă-ngenunchează
până la lehamite,
până la urlet,
până la dor...
amintește-mă
ochilor
când purtam
curcubeie
în zâmbet...
și-apoi uită-mă iar!
nu pot face cu nemurirea nici un pact în absenţa curcubeului ce-mi eşti împlântat în ochi ca un sentiment în inimă. şterge-te de pe buzele mele, diluează-te în lacrima mea cauzată de fericirea de a te (re)cunoaşte
RăspundețiȘtergere