- ninsoare mutilată de ger, imprecis căzută, parcă ironic...compendiu sărac pe spinarea unei toamne superb trecute-n neființă, prin însăși neființele ce o compun spre descompunere...
- când ajungi să irosești până și timpul pietrelor...
- și când înălțarea nu e de fapt, decât o cădere, privită din unghiul opus zborului pentru care nu-ți mai ajung aripile mocnite în continuă combustie internă...
- și-apoi încerci o întoarcere la ultimul moment fericit, chiar dacă de-atunci a trecut o primă mie de ani...te reîncepi, cu alte cuvinte, cu alte vise, dar cu aceeași inimă, sperând să nu te greșești, din nou...
- și tac...în alb-negru comun, fără-nțeles...
...vorbind apoi în toate culorile posibile şi în câteva imposibile...
RăspundețiȘtergerecele imposibile, sunt cele care fericesc cel mai mult, dupa tacere...
Ștergere