- binecuvântarea mută, din vârful degetelor miruite de săruturile apuse, pe care mi-o dăruiești, încă, în fiecare vis în care continui să te am, ca la-nceput...
- jertfa trufașă, amară chiar, pe care toamna își scrie scena finală, de dinaintea căderii cortinei în spatele căreia va muri pentru încă un anotimp, pentru încă un timp...
- leneșa pleoapă în zbatere, murindă ca o aripă de molie, acoperindu-ți ca un stigmat, trecerea și sărutul...să nu mi te mai știe nimeni...
- în cadențe metalice, piezișe, mă ninge iarna asta din care nu mai înțeleg nimic: azi ne plânge cu lacrimi de toamnă nebună și rece...
poate stinge flăcările... dorurilor toate... înecate-n ploaie, azvârlite-n noapte
RăspundețiȘtergerepoate, dacă n-ar durea...dar doare, pentru că nu o înțeleg...pentru prima oară, nu o înțeleg...și mă-ntristează!
Ștergere