joi, 20 noiembrie 2014

jurnal, ziua 20,11,2014

- din nou neputincioasă în fața zâmbetului tău plimbat cu nonșalanță pe fețe necunoscute mie....încerc și eu unul, dar sfârșesc în a-mi atârna greu, de plumb parcă, pe față, un rictus uriaș cu care, poate, voi urla mut, preț de ore bune, până mă voi topi de tot în lacrimi...m-ai învățat să plâng, și pentru asta te urăsc...urăsc din nou soarele ăsta nemernic, ziua asta aproape divină, cuvintele toate, liniștea parcă de marmură neagră în care încerc să sap ambiguu un culoar de lumină...urăsc...urăsc...urăsc...îmi vine-a cânta sălbatic pe ritmuri tribale scăldate în sudoare și sânge, poate așa voi liniști toată furtuna asta ce-și face culcuș aici, în toată inima asta bolnavă...
dar tac...



Publicat de la

5 comentarii:

  1. Lucian Hisu21 noiembrie 2014 la 16:18

    Ştiu că sună ciudat, dar plânsul e bun. Să ştii plânge e un câştig imens. Dacă nu pentru descătuşare, dacă nu pentru ruperea zăgazurilor, dacă nu pentru nevoia de târâş, atunci măcar pentru lacrimă. Pentru perfecţiunea acelei mici bucăţi de eternitatea asemănătoare cu diamantul. Pentru picătura aceea ce adună în ea întreaga lumină a sufletului rămas întunecat. Şi dacă n-ar fi plânsul cum am putea aprecia râsul? Cum poţi ştii ce e fericirea fără nefericire, bucuria fără tristeţe? Doar iubirea poate trăi fără ură... Şi nu urî... Iubeşte! Imperativ. Ca o necesitate mai adâncă decât aerul. Iubeşte deasupra instinctului de conservare. Şi să nu taci. Te rog să nu taci. "Strigă". "Urlă". O faci atât de bine şi de frumos încât ar fi păcat să ne privezi de plăcerea de a e "auzi". Să ai câte o zi frumoasă în fiecare zi a vieţii tale.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mihaela Mihai21 noiembrie 2014 la 19:49

    Lucian, am rămas fără cuvinte...acum mi-e liniște...si nu pot decât să-ți mulțumesc cu toată inima mea...n-o să tac...n-am cum...sunt prea multe cele care mă macină...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Anonim21 noiembrie 2014 la 21:19

      In comparație cu tine, Bacovia e mic copil. Ai atât de multă durere în suflet, încât mi-e frică să te citesc. Alex Tache

      Ștergere
    2. Lucian Hisu21 noiembrie 2014 la 23:03

      Doar despre simţit e. Atât şi nimic mai mult. Şi nu le lăsa să te macine. Foloseşte scrisul ca pe o supapă de refulare. La mine funcţioneaza. Încearcă. Dacă nu ma crezi citeşte postările de pe blogul meu. Şi nu-mi mulţumi. Hai să facem o convenţie: eu nu-ţi mulţumesc pentru sentimentele pe care le împărtăşeşti cu noi şi tu (sper că nu te supără acest apelativ; nu e lipsă de respect crede-mă) nu-mi mulţumeşti pentru nimic. Atenţie! Eu te voi urmări.

      Ștergere
  3. Mihaela Mihai21 noiembrie 2014 la 21:45

    nu-s de citit...simte, nu citi!

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)