mă nasc câteodată cenușă,
de multe ori doar cuvânt,
mă-nvăț în genunchi rugăciuni
absurde, târzii,
despre tine,
prea mult plecatule.
m-ascund prin genuni infinite
ce dau în fracturi sângerânde,
m-acopăr cu mâinile
tale calde,
despărțite
de sensul îmbrățișărilor
doar de o virgulă
insignifiantă
dar colosal de vitală,
fără de care,
povestea asta
ar fi doar o caricatură
absurdă,
abstractă
și absconsă,
a calului
fugind concentric
dintr-o bătaie de inimă
intr-o cenușă
îngenuncheată
a rugăciune
cu miros de iarnă:
adu-mi-te iară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu